Dacă ne-am obișnui să citim cărțile fundamentale cel puțin în momentele în care acestea se dovedesc revelatorii, nu ne-am mai minuna de surprizele pe care ni le oferă realitatea, nici nu am mai reacționa cu atâta naivitate în fața tertipurilor personajelor toxice din jurul nostru. Recent am fi putut primi o lecție de neuitat dacă vorbăria fără rost și grija concediilor nu ne-ar fi ocupat întreaga existență activă: au plecat spre alte lumi două nume grele ale ultimului veac: Hélène Carrère d’Encausse și Constantin Bălăceanu Stolnici. La primul subiect ar trebui să spunem că doamna a ajuns membră a Academiei Franceze, chiar secretar al acesteia, a fost autoare a numeroase cărți și studii de răsunet privitoare la comunismul sovietic. Poate cea mai cunoscută scriere a sa, tradusă și în limba română, este Le Malheur russe/Blestemul rușilor. Eseu despre asasinatul politic, ne e la îndemână, dar dacă o fi fost citită la vremea traducerii, cu siguranță nu a fost revăzută cu mintea și lămuririle noastre de azi. Sau, poate, cu nelămuririle. În cel de-al doilea caz, descendent din familie boierească, medic neurolog (!), membru al mai multor academii, dar extrem de bine cunoscut pentru trădare: a colaborat cu fost Securitate și nici măcar nu a ascuns acest fapt. Cu naivitate (prefăcută) se întreabă azi (ca și ieri) intelectualii noștri cum a fost posibil, cum s-a împăcat în același destin moștenirea boierească cu implicarea în activitatea de furnizare de informații; cu ignoranța firească, omul de rând nu are cum să-i răspundă, dar, neprimind, la rându-i, un răspuns, se vede legitimat în a discredita intelectualitatea. Ceea ce convine aproape tuturor: celor ce au de luptat cu intelectuali reali, incomozi; celor ce vor să relativizeze respectul cuvenit intelectualilor; celor ce și-ar dori sa fie considerați intelectuali, dar nu reușesc să confirme prin prestațiile lor, deseori submediocre, și, nu în ultimul rând, foștilor stâlpi ai regimului, încă neconsolați, dar ajutați, astfel, de efectul de avalanșă pe care îl are opinia publică și pe care probabil nimeni nu îl mai poate controla. Cine pierde? Acolo, câțiva naivi care caută figura și prestația cărturarului veritabil, lumină în întunericul vremurilor și ancoră de spiritualitate. Așa, și? Nu putem fi, cu toții, câștigători…

Boierul și intelectualul

În România (și nu numai), figuri precum cea a lui Bălăceanu Stolnici trezesc uimire, discuții, dezgust. Niciodată dezbateri! Lumea bună academică nu se obosește să producă explicații, să umble la cauzele unor asemenea derapaje și, eventual, să transforme asemenea sincope în capitole tranșate din istoria noastră recentă. Încercăm să îi provocăm, aruncând o mănușă cu câteva idei obligatorii în dosar. În primul rând, boierul (român și est-european, în general) nu este un nobil! Fundamental, el și familia sa nu au avut alte merite decât acapararea bogăției în numele și în virtutea căreia și-au arogat puteri și merite. În paranteză fie spus, poate că titlul de conte al Sfântului Imperiu Romano-German, acordat Bălăcenilor în secolul al XVII-lea, reprezenta, și el, premiul pentru activitate informativă, după cum știm că au prestat numeroși boieri munteni aflați în goana după putere. Să amintim și faptul că modernizarea țărilor române s-a realizat împotriva majorității boierilor, la comanda și sub supravegherea puterilor străine, fie ele apusene , fie de la Petersburg. Constituționalismul, dezbaterea parlamentară autentică („uzina de trăncăneală”, cum o catalogase Lenin), Codurile de legi sau alternanța la guvernare le repugnau profund și legitim! Boieria reprezenta o acumulare de o viață sau de mai multe, instituind avere și bogăție pe viață. Deci, în mod obligatoriu, trebuia transpusă într-o putere pe viață, nicidecum pentru un mandat, eventual limitat în competențele lui de alți boieri, sau… țărani fără o avere comparabilă! Așadar, cu rare excepții de fii rebeli ai unor părinți profund înrădăcinați în mecanismul boieresc al puterii, a fi boier a însemnat a fi deținătorul cu titlu permanent al puterii. Ideea democratică, egalitatea în drepturi cu ceilalți sau chiar libertatea celor ce nu erau „la fel de boieri” se traduceau/se traduc, și azi, în contradicții de termeni.

În al doilea rând, tovarășii care ne-au îndrumat ani de zile au scăpat, cu bună știință, de la partid (căci, altfel, de unde să fi fost?) ideea că boierii de ieri sunt, în mod obligatoriu, intelectualii de azi. Așadar, luptând împotriva boierimii care exploata proletariatul, eram și suntem obligați să lovim până la eliminare orice personaj care arată a (sau presupune că este) intelectual. Nimic mai fals, tovarăși! Deseori, boierii, deținând puterea, nu mai aveau nevoie de învățătură, și niciodată nu s-au obosit să o acumuleze, nefiind o avuție necesară. Așa au educat ei generații la rând, știind că învățătura e nesănătoasă și creează monștri cu pretenții. Or, prostimea e destinată să rămână proastă, să nu pună întrebări, să se supună, să execute. Nevoia de boieri (cu față de) intelectuali a apărut la un ceas târziu al istoriei, atunci când „prostimea” tradițională a început să știe carte și să promoveze intelectuali autentici. Cineva trebuia să se pună cu aceștia și, desigur, boierii, neștiutori de multe, nu făceau față întotdeauna. Una este să înscenezi procese aici, acasă, în care să judeci „loturi” de intelectuali în anii ’50, și cu totul alt tip de misiune este să ai de-a face cu personalități proeminente, recunoscute dincolo de frontierele țării. Acolo, ștaiful și lingușeala poleite în noblețe au intrat în instrumentarul (ne)diplomatic al regimului. Nu doar al României, desigur! Intelectualul român, însă, cel de viță cu adevărat nobilă, a fost șters din istorie la mijlocul veacului trecut, lăsându-ne cu fii de Moromeți gata să servească partidul. Nu țara? Aș, țara și națiunea… Concepte pentru nostalgici. Partidul, tovarăși, partidul, interesele și liderii, foști și actuali boieri ai puterii.

Doamna d’Encausse aduce în discuție o altă categorie ciudată: intelighenția. Comparând-o cu forțele mobilizate de Lenin în vederea revoluției proletare, notează: „Intelighentsia rusă se distingea — chiar și atunci când trecea la acțiune — printr-o concepție naivă, dezordonată spontană despre acțiune… Visători, oscilând între sentimentul greșelii și speranța într-o Vârstă de Aur, ei au conferit o dimensiune pasională gândirii lor, fapt ce o umanizează mereu”. Nici intelighenția nu-i poate include pe boierii trădători de la noi și de aiurea, căci istoria i-a aruncat în tabere realmente opuse: primii visau ordine și se supuneau comandamentelor morale, ceilalți visau și acaparau puterea, dincolo de morală. „Legea morală, în sensul ei absolut, independent de contingent, a unit trainic, într-o convingere și cultură comune, toate componentele societății. Inovația hotărâtoare a lui Lenin a constat în relativitatea legii morale, pentru a o supune cerințelor istoriei și, în final, partidului.” (Helene d’Encausse). Dacă am mai auzit, recent, imperativul că morala urmează doctrinei de partid, nu e vina intelighenței, nici intelectualilor, ci a boierilor scăpătați care au capturat puterea și prin aceasta, perpetuează normele lui Lenin! Căci, să nu uităm, boierul e boier, nu se amestecă dumnealui nici cu nobilii care nu-i dau nici „ziua bună” când îl văd arivist și mânjit de toate cele pe care le face zilnic, nici cu intelectualii care citesc prea mult și pun condiții, întrebări, reguli. Nu, boierul e boier și județul/giudețul/țara reprezintă moșia personală.

Omorul politic

Desigur, bucuria acaparării averii și puterii la pachet trebuie dublată de vigilență împotriva oricui care ar putea atenta la acestea. Dușmanul nu este, știa și Lenin, cel care într-adevăr îți vrea răul, căci desemnarea lui presupune o muncă atentă de cântărire a gesturilor și vinovăției. Dușman e cel desemnat de liderul politic, de tovarășul Lenin, de pildă, sau de boierii puterii. Culacul era un țăran mai înstărit, deci o persoană anti-popor prin comportamentul său independent de comandamentele puterii. Intelectualii, membrii celorlalte partide, toți cei ce pot submina absolutul Puterii. „Cum să faci revoluție fără împușcare?”, se întreba Lenin.

Să deschidem o paranteză. Urmare a masacrelor celor trei decenii de dictatură stalinistă, urmașii săi au decis, în 1953, la catafalcul acestuia, ca omorul (politic) să nu mai îmbrace niciodată forma lichidării fizice. Desigur, se temeau unii de alții și de experiența dobândită împreună. Regula devine „a ucide fără a curma viața” (d’Encausse), menținând teroarea, hărțuiala, urmărirea, îndepărtarea din viața publică, din orice poziție în care suspectul ar putea contrazice dogma oficială. „Moartea politică, moartea în lumea vizibilă, cufundarea în tăcere și în singurătate: așa arată versiunea modernă a mănăstirilor unde, odinioară, Imperiul îi închidea pe aceia de care voia să scape, fără ca să le ia viața.” (d’Encausse). Nu putem să nu amintim faptul că o asemenea moarte vine din extremul Orient medieval, acolo unde membrii familiilor imperiale nu puteau fi lichidați fizic fără a submina legitimitatea Casei Imperiale, dar, similar, îi închideau în mănăstiri sau conace secundare pentru „a trăi ca un mort”. „Cine dorește să păstreze intact adevărul adevărat este marginalizat — în aziluri de nebuni, în lagăre, ba chiar, soartă mai blândă, în exil în străinătate.” (d’Encausse). Puțini s-au bucurat de sancționarea prin expulzare, cei mai mulți au fost ținuți în țară, sub control permanent. În cartea despre omorul politic sovietic, doamna d’Encausse analizează evenimentele din jurul demiterii lui Hrusciov de la conducerea Partidului Comunist al URSS, cu toate că, am putea adăuga azi, nimic nu deosebește izolarea lui de cele ale lui Elțîn sau Gorbaciov, intervenite mult după apariția cărții. Izolarea personajului central devenit indezirabil avea ca scop, spune admirabil doamna d’Encausse, „să i se ia societății, din nou, adevărul, spre a fi restituit partidului”. Orice comparație cu realitatea contemporană este de natură să explice și să lumineze, astfel încât e mai igienic să nu se știe, să nu spunem, să nu citim!

Ceea ce frapează, însă, în această carte unicat, este sublinierea unui context social. Lumea cea nouă apărută în URSS după 1917 îi împinge, conștient și, mai ales, inconștient, pe foștii boieri la colaborare cu noua putere. „Sentimentul apocaliptic”, sesizarea finalului unei ere care pe ei i-a propulsat la vârful puterii împingea personajele în pragul unei dileme fatale: aceea de a rămâne boieri, dar fără putere, vulnerabili în fața tăvălugului revoluționar, sau a rămâne cu puterea, fără a mai fi boieri. O altă observație importantă este cea referitoare la schimbarea politicii externe rusești. Dacă până la izbucnirea primului război, Rusia s-a străduit să adopte cultura europeană spre a fi acceptată în club, acum s-a întors împotriva acesteia, țintind să construiască „o altă Europă”. În rezumat, neputința adaptării, neputința de a accepta schimbarea și a o parcurge în ton cu vremurile a creat cutia Pandorei în care vor intra, pe rând, perdanții revoluției, nostalgicii, ambițioșii, orgolioșii care își vedeau acum puterea ca pe o simplă iluzie de carton. În această „nouă Europă”, amenințată deopotrivă de Europa-Europă și de Asia, au intrat în joc noi mecanisme de obținere și legitimare a puterii precum „dreptul relativ” la interesul de partid, șantajul, omorul și, după 1953, complotul. Pentru majoritatea celor care fără să aibă un interes special în istoria acelor ani aducem în pagină macabra listă a omorurilor așa cum o găsim într-un cântec celebru în epocă. A fost scris și interpretat de Jean Moscopol, artist român din Brăila, emigrat, din rațiuni politice, colaborator, o vreme, al postului Europa liberă, apoi stabilit în SUA. Cântecul se numea „Țară comunistă” și evocă filonul răzbunărilor mai explicit decât sute de cărți de istorie. Cităm de acolo: „Așa după Rajk și Slavski/ Stalin curăță pe Slanski/ Iară Malenkov pe Beria/ Ca să nu-l mai supere cu peria! După Beria, Malenkov/ Curăță pe Abakumov/ Apoi a venit Hrusciov/ Și l-a mazilit pe Malenkov”. Majoritatea numelor nu ne spun nimic azi. Majoritatea au fost niște pigmei ai unei istorii, totuși, locale (în URSS). Dar aura lor din epocă ridica totul la rang absolut — putere absolută, decizie de neînlăturat, adevăr absolut. Cartea doamnei d’Encausse ar putea fi considerată una obișnuită de istorie, dacă, azi, evenimentele nu ne-ar trimite acolo pentru a primi lămuriri. S-a spus, îndeosebi după decesul autoarei, că a colaborat în cele din urmă cu Moscova; că i s-ar fi făcut favoruri spre a modera ascuțișul analitic. Cu atât mai grav, spunem noi, dacă cineva „dinăuntru” spune atât de multe, înțelege atât de multe detalii, cât de jos a putut coborî teroarea și obsesia criminală? Azi, complotul și delațiunea care ucid fără să omoare umplu instituțiile publice și campaniile electorale! „Ce frumoasă este viața/ Când nu te apucă greața/ Să-i tot perii pe intruși/Și să-i tămâiezi pe ruși!/ Bălăceanu te numești/ Fiindcă-n țara RPR-istă/ Cu nesaț te bălăcești/ în mocirla comunistă!”— cânta același Jean Moscopol (Guvernul comunist). Bălăceanu Stolnici nu ar fi avut o asemenea carieră informativă, nici cartea doamnei d’Encausse nu ar mai merita citită dacă schimbarea, noul, necunoscutul nu ar mai amenința cu atâta putere. Dar oamenii cred în absolutul lor, al puterii și adevărului lor, nicidecum al perisabilității oricărei puteri mundane și al imposibilității de a captura adevărul. Orgoliul și neputința conduc la crimă, indiferent în ce formă și cu ce efecte asupra societății sau a imaginii criminalului în cauză. Și, de regulă, orgoliul politic nu se împacă deloc cu țăranul și nici cu visătorul: primul se teme de cer, celălalt îl iscodește cu admirație și conștiința propriei limitări. E nevoie de boieri în jocul acesta!