E toamnă și e frig, + 18. Nu juniori, mă grăbesc să adaug, în gând, cu ochii-n patru scaune goale din jurul meu, numărându-l ca un șef de drumeție experimentat și pe cel pe care stau, la o masă dintr-un bar de cartier, unde încerc să-mi dezlipesc de minute bune codul de bare de pe brichetă. Aș fi umplut o scumieră cu coji de semințe între timp, dacă obiectul nu-și mai acoperă — cu scrum — funcția și denumirea în spații publice închise. Dar nu reușesc decât să transform aparatul de aprins, oricum, inutil aici, înăuntru, într-unul lipicios, bun de băgat în fundul celui mai adânc buzunar.
Cum am reușit și cu altele — unele, de-a dreptul valoroase: de câte ori mi-am înfipt unghiile într-o etichetă, am rămas cu adezivul sub ele, pe degete, în creier. Și cu produsul — nou — compromis estetic. Asta fiindcă nu suport ideea de a-mi cumpăra și soluție pentru dezlipit etichete. „Ar fi culmea!”, îmi zic pe nerăsuflate, gata să sun pe numărul scurt (că tot îl are) Biblioteca Județeană Timiș. Să cer ultimul roman al lui Laurențiu Fulga, E noapte și e frig, seniori (Cartea Românească, 1983), dacă tocmai mă aflu într-o filială a ei (bibliotecă = birt, într-o limbă moartă de plictiseală și, poate, moartă de-a binelea, n.n.), iar masa echipajului de pe ambulanță, vie și nevrotică, pe măsura profesiei, cândva, e goală, neatinsă de pahar sau de sticlă, dintr-un respect pe care îmi place să-l simt și, mai ales, să-l cred resuscitat la timp. Îmi vine, așa, să cer de urgență o carte, de dragul singurătății și al întunericului de-afară, cu toate că e abia începutul serii — ora, orele la care, pe autostrada dintre serviciu și casă, micul local era, pentru fideli, cea mai fericită benzinărie. Și plină, de parcă două echipe de rugby își parcaseră după meci autocarele în fața ei luminoasă și înțelegătoare ca a unei femei la 30 de ani și câteva clipe.
Astăzi, în grija fetei de pe Facebook, din spatele casei de marcat, sunt doi clienți, care se privesc din când în când unul pe altul, despărțiți de diagonala spațiului comercial. Unul sunt eu. Celălalt, mai slab de înger decât mine, cu un ochi râde la „Timișoreana” lui și cu unul plânge la fumul țigării de dincolo de geam. Televizorul e și el silențios precum bărbieritul cu patru lame, aproape mut, mai rău decât mut: în șoaptă, pe știri. Mai lipsește o pisică pe pervaz, numărând, cum numai ea știe, frunzele ce cad pe trotuar. „Ca să ce?!”, îmi spun, cu mâna dreaptă în buzunar, după bricheta cleioasă și cu stânga pe pachetul de Camel.
Iar răspunsul vine pe loc. Telefonul celuilalt sună, omul se precipită, se ridică și iese cât poate de repede. Prin ușa întredeschisă — după ce-a nimerit din două încercări tasta verde — se aud o voce de femeie, un ton de nevastă și unul de ocupat.
Bărbatul își aprinde țigara și mă privește de dincolo de fereastră. Pare că a scăpat. „De ce?!”, mă întreb, și, cu cât îl privesc printre jaluzele, îmi dau seama de ce fugise afară ca pe vremuri, când barul vuia. Fiindcă pur și simplu ar fi fost la fel de vinovat față de soția de-o viață vorbind cu ea la telefon dinăuntru. Atunci, zgomotele din jur l-ar fi trădat că e într-un bar, acum, liniștea casnică a localului l-ar fi învinovățit iarăși. Ar fi ridicat din temelie, în mintea consoartei asprite de așteptare, imaginea propriului soț în ciorapi, pe un fotoliu, cu o cafea la ibric în mâna dreaptă și cu stânga pe volumul televizorului, în sufrageria unei colege de lucru. A celei mai „aranjate” dintre ele, cea trecută printr-un divorț și două-trei relații de lungă durată. Colega cu o pisică ruginie, care fumează până și în dormitor, indiferent de vremea de-afară. Vecina cu termopane puse anul trecut — se vede din stradă, după banda de protecție de pe ramele geamurilor, care, la manichiura ei, a rămas așa și nu mai poate fi dezlipită decât de o unghie de bărbat în stare să-i crească fetele minore făcute cu altul.
Mă uit la om cum își stinge țigara și-mi vine să-l chem înăuntru, cu vorbele celebrului toreador Manolete (1917–1947): „Am un sentiment al datoriei tragic”, în timp ce în bandă, pe ecran, citesc, aproape cu voce tare, că se vor relua coridele în Catalonia. Să citim împreună.