Am întâlnit-o prima oară în casă la Dana Dumitriu și Nicolae Manolescu. Ne strângeam, câteodată, „în formație completă” — Dana și Nicky, Oana și Rodica (Iulian), Cora și eu.
Umorul Oanei era ca un duș rece.
Într-o seară, părăsind „șezătoarea”, zic: „Hai să plecăm împreună!”. Oana răspunde: „Bine, dar cu mine nu știi niciodată unde ajungi și te așteaptă fetele acasă…” — se referea la anii ei de pușcărie, începuți în adolescență.
Oana s-a născut condamnată: tată — Constantin (Bîzu) Cantacuzino, mamă — Anca (Diamandi) Cantacuzino, bunic — George Enescu, bunică — Maruca Cantacuzino.
Înțelepți nevoie mare, mai marii zilei înțelegeau, cum îi tăia capul, proverbe de felul „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”. Așadar, în cazul Oanei, pușcăria „se impunea”.
Arestată la numai 16 ani (1954), sub sub acuzaţia de „complot şi acţiune subversivă împotriva statului”, Maria-Ioana Cantacuzino este condamnată la patru ani de pușcărie. Este eliberată după trei ani, pentru a mai fi, încă o dată, „reținută” (1960) în legătură cu celebrul „Caz Ioanid”, cu care nu avusese nicio legătură.
Universitățile Oanei s-au numit Văcărești, Jilava, lagărul de muncă Pipera, croitoria pușcăriei Târgșor, Mislea, Malmaison etc.
Ce se petrecea în mintea acelei adolescente? Cum încerca să administreze informațiile atât de contradictorii pe care le primea, pe de-o parte, de la mama ei și, pe de altă parte, din partea „reprezentanților puterii populare”?
Iată o mărturisire:
„Generaţia mamei şi cea a părinţilor ei s-au trezit brusc în infern — oameni umiliţi, spoliaţi de toate bunurile, de orice drept, alungaţi din case numai cu un geamantan sau două, huliţi, ajunşi în câteva ceasuri fără adăpost, găzduiţi de rude, de prieteni, până când erau şi aceştia aruncaţi în stradă. Inventarul făcut la luarea în primire a unei proprietăţi este un document impresionant: veselă, tablouri, cărţi — toate adunate de generaţii —, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de lucrurile neconsemnate, care au fost pur şi simplu furate. Li se spunea şi li se repeta acestor oameni că sunt ruşinea naţiunii. Iar eu, mlădiţă a acestei ruşini, eram sfâşiată între nedumerire şi furia de a nu şti care era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea că totul fusese roz şi idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decât orori despre ai mei. În satul Rogoaza, bunica mea, Annie Diamandy, clădise un cămin cultural, o casă parohială, se pregătea acolo ridicarea unei şcoli — astea le trăisem doar. Şi atunci? Din ambele părţi mi se părea că sunt minţită — în cel mai bun caz, prin omisiune —, fiecare parte fiind când de bună, când de rea-credinţă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără răspuns.”
După eliberare, regimul comunist i-a asigurat Oanei un „viitor luminos”: ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti (1955–1956), taxatoare la IRTA (1959–1960), şamponeză la Cooperativa Higiena (1962–1965) și altele de acest fel.
Sătulă de atâta „umanism socialist”, în 1980, Oana se stabilește în Franța.
Am rămas în legătură cu „fetele” („numele de cod” folosit de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca pentru Oana și Rodica), dar, după emigrarea mea în Statele Unite (1985), n-am reușit să ne revedem decât o singură dată. În schimb, corespondam și mai vorbeam la telefon.
Am păstrat multă vreme o vedere superbă. Mesajul de pe verso era următorul: „Ne e dor de voi. Îndurați-vă. O fi America mare, dar Franța e frumoasă. Oana și Rodica”.
Din păcate, n-am ajuns niciodată la Maignelay-Montigny să mai stăm, din nou, la „șezătoare” cu „fetele”, devenite „castelane”.
În 1991, am publicat în „Agora” și „Meridian” primele fragmente din varianta românescă a cărții de memorii, aflată încă în stadiu de manuscris, Ia-ți boarfele și mișcă!. În românește, volumul a apărut sub forma unui interviu realizat de Mariana (Mady) Marin.
La un moment dat, Mady mi-a pus niște întrebări. Se codea să i le pună direct Oanei.
Am somat-o să-i adreseze Oanei întrebările, fără nicio reținere.
„Crezi că se face?”, m-a întrebat Mady. „Se face ori nu, Oana îți va răspunde.”
Și i-a răspuns. Iar cartea a fost, cu adevărat, un eveniment.
La despărțirea de oameni ca Oana la un singur lucru nu te poți gândi — cu cine umpli golul lăsat de plecarea lor. Ei sunt de neînlocuit.
Nu e bine să te întrebi nici unde s-au dus, fiindcă știi deja răspunsul:
„Cu mine nu știi niciodată unde ajungi…”.
Cu dragoste.