N-o fi Timișoara chiar o junglă urbană, dar o pădurice tot e. Cu parc botanic și pădure verde cu tot. Cu muzeu al satului bănățean fără biserică de lemn cu tot. Cu fără o grădină zoologică a ei cu tot.

Și acum, în aceste zile ploioase, Timișoara e o pădurice urbană verde. Acum, primăvara. Când, ca în orice timp, anotimp, trebuie să te descurci cum poți în crângul urban. Cu tine însuți și cu ceilalți. Cu singurătatea ta și cu singurătățile din jur.

Și ele sunt destule la răscrucea a două căi, una mai dreaptă decât alta: Circumvalațiunii și Bogdăneștilor. Destule în fața Profi-ului de acolo, unde le număr aproape zilnic.

Însă nu o fac mai mult sau mai puțin dezgustat de rezultatul adunării, ca mulți matematicieni cu acte cetățenești mult prea în regulă, ci sârguincios ca un elev la Liceul de Arte Plastice, oricât de inestetică (rurală, balcanică, regățeană — ca să zic așa!) e suma. Fiindcă din aritmetică știu că nu există sumă urâtă sau frumoasă. Ci doar un rezultat al adunării și numai unul.

Iar serile, ca toamna bobocii, se numără, se adună cel mai bine singurătățile.

Unul din „oamenii mei” singuri își aduce în fața magazinului (non-stop, spre bunăstarea — și a mea — nocturnă) scaunul pliant odată cu lăsarea întunericului. O făcea și în iarnă, vorbind din când în când cu sine despre frig. Și despre dușul din urmă cu jumătate de ceas, ce-i accentua tremurul. L-am privit în acea noapte o clipă în plus — toaleta de seară se confirma: era proaspăt bărbierit. Omul se pregătise de ieșirea în oraș.

Altul se reazemă pur și simplu de zid, iar alții stau în picioare. Alții — acești ceilalți ai noștri, de fapt.

Ați ghicit probabil că „grupul de la Profi” se îndeletnicește cu cea mai veche meserie din România: statul de vorbă. Și o face timid, cu salutul mereu sub un zâmbet, înmulțindu-se odată cu trecerea ceasurilor spre noapte. Nu trebuie să mai spun că berile, cafelele și scrumiera „industrială” din fața Profi-ului ajută. De bine, de rău…

Ei nu sunt oameni fără adăpost, job-uri sau pensii. Sunt doar oameni singuri, dar parcă acest „doar” nu cântărește cât patru semne tipografice de altădată, de plumb, fără spații. Nici cât adaosul comercial de 100–200% al Saloon-ului vecin, de dinainte de Covid, și nici măcar cât TVA-ul sticlei din frigiderul de acasă. Ci puțin mai mult.

Atât cât să ajute singurătății noastre.