Frig, ceață și întuneric. Niște amărâte de becuri răspândind o lumină gălbuie, oameni prost îmbrăcați, abia târându-și pașii prin suflarea dușmănoasă a nopții de început de februarie. O urâțenie de lume, livrată și întreținută de niște aparențe umane, îmbătrânite și arătând o busolă spartă pentru un popor care nu mai credea în nimic.

Nu, nici vorbă să fi descris vreun oraș din Albania lui Enver Hodja și nici de „O capitală în noiembrie”, adică de Tirana, ca în minunatul roman al lui Ismail Kadare, nu era vorba.

Am în minte Timișoara anului 1988, când nimic nu te mai îmbia să te bucuri, nici măcar în calitate de copil, de frumusețea ascunsă printre zidurile cenușii și zdrelite de timp și de nepăsarea autorităților vremii. Un oraș cu adânci veleități imperiale, dar obosit la culme, ca noi toți locuitorii săi de atunci, de suflul bătrânicios și aducând a moarte latentă, propus ca mod de viață de nebunii urcați în locomotiva puterii centrale și locale.

Ne târâiam, eu și cu prietenii mei, căci asta făceam, de fapt, colegi de liceu abia trecuți de cincisprezece ani, prin Piața Operei, printr-un centru întunecat și însingurat ca un om fără viitor, căutând un biet spațiu, ceva mai luminos și încălzit, unde să bem o licoare anume, indiferent ce.

N-aveam să zăbovim nicăieri, din simplul motiv că, la ora aceea din noaptea de sfârșit de iarnă, nu cred că era mai târziu de ora 20, nimic nu mai era deschis pentru noi, copiii viitorului de aur al orânduirii comuniste. Nici măcar o cofetărie, celebra Violeta, de pildă, deschisă încă la ora respectivă, nu avea ce să ne mai ofere. Dulciurile de peste zi, gustoase, ce-i drept, fiind de mult epuizate. Doar bezna ne rămăsese prietenă bună, pentru că ne ajuta să ne strecurăm în noapte ca niște mici briganzi din „Poveste de Crăciun”, romanul lui Dickens, minus teribilul Scrooge, firește.

La un anumit moment al peregrinării noastre pe la kilometrul zero al orașului, cineva tot avea să ne dibuie și să ne întrebe cu ce drept circulam la acea oră prin Timișoara acoperită de smoala nopții. Era o patrulă de Miliție, compusă din doi gealați încotoșmăniți ca niște urși polari în celebrele uniforme de iarnă ale milițienilor din epocă.

Când ne-au zărit, au început să râdă zgomotos, șuierându-ne, nicidecum suav, să o roim rapid spre casele noastre. Am râs și noi, au continuat să râdă și ei, dar tot am făcut rapid, așa cum ne ceruseră, calea întoarsă. O cale mai neagră decât purgatoriul lui Dante, căci aproape întregul drum către casele noastre din Fabric l-am făcut pe jos, doar noi și cu umbrele zglobii ale nopții în brațe. Ele, umbrele, ne ieșeau prietenește în față, parcă pentru a ne spune să nu ne fie frică, să ne simțim în largul nostru împreună.

Eram noi, hălăduind cu inocența vârstei noastre fragede pe străzile neluminate câtuși de puțin, și zăpada care pe atunci exista din belșug și ne făcea pârtie luminoasă, prin albul ei pur, spre casele unde ne așteptau cu sufletul la gură părinții. Pe atunci nu ne era frică de nimic, nici măcar de patrulele de Miliție păzind spectrele aflate la putere.

Asta se întâmpla grație convingerii că puritatea anilor noștri tineri, aidoma zăpezii ce ne luminase drumul, ne făcea conștienți că viitorul ne aparține, ba chiar că ni se cuvine.

Tot așa cum, ani buni mai târziu, astăzi, de pildă, am reușit să înțelegem că până și cel mai întunecat trecut nu e decât prelungirea luminii peste sufletele noastre adulte, atunci când știm să prețuim gustul de neprețuit al libertății.