Timișoara e un oraș frumos. Ca Eminescu?
Dacă poetul era, după Țuțea, o „sumă lirică de voievozi”, Timișoara e o sumă lirică de primari? Poate, dacă privim în urmă. Înainte, da, înapoi. Mult înapoi. Și dacă — să zicem — lirismul face casă bună — și face — cu iluminatul, telefonia, tramvaiul etc. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece. Fie ea și de la izvoarele istoriei.
O sumă a fost și Ciuhandu 1 + Ciuhandu 2 +…+ Ciuhandu 4. Mai potolită, liric vorbind, mai ea însăși, algebrică (ținem seama și de semnul termenilor), cel puțin de la 3 în sus. Tot o sumă am avut și după. Fiindcă și 1+1 e o sumă. Una de Robu. Lirică à la „veselul Alecsandri”. În Timișoara, și stradă de promenadă, în Cetate, bătută adesea de fostul primar. Și de atâția „veseli”.
Însă Petre Țuțea nu aduna, în Eminescu, voievozii ca pe mere. Ci merele cu perele. Mai mult, doar pe cele de soi. Și bine făcea, fiindcă lirismul de acolo i-a venit. Și tot de acolo vine și azi.
Și azi, când nopțile se scurtează spre 9 iunie. Cu folos?
Pentru mine, personal, nu. Iar asta nu ar fi mare lucru, dacă aș fi singurul. Dar mă tem că sunt cam mulți, cam prea mulți pentru un singur tur de scrutin.
Fiindcă nici Fritz și nici Robu nu ajută nehotărârii mele. Și nici pe departe europarlamentarele, poate mai importante ca oricând în Europa acestor zile, ore, clipe, clipite chiar. Alegeri, la noi, complet anulate de locale și de neputința politicii românești de a le oferi — de a-și oferi, în fond — un statut cât de cât european. Ea, politica noastră, le privește de sus, cu îngăduință, iar pe noi, cei care votăm, cu toată duioșia de care e în stare. O parșivă privire de mamă vitregă. Pentru că, de fapt, trimitem la Bruxelles premianții partidelor. Pe cei ce trebuie recompensați întocmai și la timp. Fără bătăi de cap. Cel mult, cu turbulențe din când în când. Fenomene care-mi pot scutura și mie imaginea Timișoarei politice. La aterizare sau decolare. Mai puțin însă la o „trecere în revistă” dintr-un avion de împrăștiat insecticid.
De unde se vede mai clar, deși… tot din avion. Se vede cum suma Fritz+Nica, atât de așteptată acum patru ani, după ce a fost sumă nulă, a ajuns glumă plină. Iar la orizont se ivește un rezultat al unei adunări mai mult decât seducătoare pentru urne: Fritz+Simonis.
Și o dovadă că politica se învață mai ușor decât administrația. De ce?
Pentru că temele ei de casă, din casă, în realitate, sunt mai atrăgătoare. Mai plăcut e să-ți faci temele la educație-fizică decât la matematică. Mai ales pe cele din vacanța de schi. Cu atât mai mult cu cât se știe că, în acest sport în care se coboară în văzul lumii și se urcă pe furiș, coborâtorii au nevoie de stomac, în timp ce participanții la slalom, de genunchi. Iar administrația cu adevărat e un „special”, un „G”, chiar un „Super G”. Punct.
Și de la capăt, fiindcă trebuie să spun răspicat o ultimă banalitate: Robu nu poate participa decât la o adunare cu termeni de același fel: Robu. O sumă lirică într-un vers: refrenul unei piese de muzică ușoară. Pe care, de bine, de rău, l-am mai ascultat.
Dar Timișoara rămâne un oraș frumos. O sumă lirică de oameni.
