Deși nu sunt psiholog de meserie, credeți că pot arunca o privire pe gaura cheii acestui final de pandemie? Eu zic că da fiindcă, euforia asta ce ne-a cuprins e atât de lipsită de scrupule — ca să mă exprim așa — încât i se văd cu ușurință și cusăturile vechi, și excesele viitoare. Așadar, Ziua Copilului a adus cu sine nu îmblânzirea, ci arderea pe rug a unor nenumărate restricții. Asta fiindcă nimeni nu mai crede, în România, că se vor mai găsi absolvenți de liceu capabili să calculeze procentele de mese ocupate în restaurante, cafenele sau baruri. Ceea ce, în opinia mea, e de la sine înțeles fiindcă asemenea procente sunt la fel de folositoare ca numerele necâștigătoare la 6 din 49. Așadar, mă aștept ca, în zilele ce vor veni, societatea românească să petreacă în veselie, dans și mâncare și să plinuie piețele și locurile de shopping-pelerinaj ca în vremurile de glorie. Nu știu cu ce repercusiuni, dar asta e treaba epidemiologilor, așa că nu mă bag și în povestea cu pricina.

Pe mine, ca om de școală mai mult decât de terasă, mă stupefiază însă lipsa totală de viziune a Ministerului Educației. Care, în opinia mea, a ratat etapa post-pandemică încă din vara anului trecut. Atunci când ar fi trebuit pornite reforme structurale, de profunzime, și nu încropite pansamente de unică folosință. Și, când spun reforme structurale pentru ciclul preuniversitar, nu mă refer nici la achiziționarea de tablete, nici măcar la furnizarea serviciilor de internet. Asemenea lucruri țin mai degrabă de voința comunităților locale de a își lua destinul între propriile mâini. Misiunea Ministerului, în schimb, constă în ceva foarte simplu: să înțeleagă ora exactă a procesului educativ. Care, în opinia mea, e în urmă cu cel puțin 20 de ani. Dacă nu chiar mai mult.

Oare e atât de greu pentru cei care iau deciziile politice să priceapă faptul că, în era smartphone-ului, atenția unui copil sau adolescent nu poate fi menținută mai mult de jumătate de oră? Că sistemul de cursuri universitare a câte două ore aparține secolului al XIX-lea? Că, într-o lume în care informația este la un click distanță, miza nu mai e informația, ci înțelegerea ei? Că semestrele și materiile nu sunt un inviolabil Tabel al lui Mendeleev? Că rolul unui profesor eficient e unul mai degrabă de traducător al informației și de mentor decât de transmițător? Că regimul mixt de prezență fizică și de școală online ar putea fi, în mediul universitar, un câștig uluitor?

Oare e atât de greu se priceput că noile tehnologii au schimbat deja total statutul profesorului? Că, în curând, nu doar în mediul academic, profesorii foarte buni vor deveni asemenea starurilor din showbiz? Da, fiindcă nu văd de ce, de pildă, în scurtă vreme, universitățile nu ar putea recruta profesori în baza unui casting, exact așa cum se fac castingurile pentru producția de filme. Fiindcă, oricât de șocantă ar părea terminologia aceasta, tot despre fascinație vorbim într-un proces educativ mai puțin birocratizat și, deci, mult mai eficient.

Sigur, nu știu ce lucruri ar fi urgent de făcut, dar cred că mai pot formula încă o întrebare retorică: oare nimeni nu înțelege că, înainte de a ști, copiii noștri au nevoie să fie? Adică să fie învățați cum să asculte muzica, să vadă frumosul, să folosească nestingheriți cuvintele lor, să fie creativi și firești. Nu dresați și îmbătrâniți prematur, încă din școala primară.