După alegerile parlamentare din 26 mai, o mare parte a societății trăiește una dintre cele mai frumoase iluzii: aceea că vom asista la o schimbare a politicii românești. Mă îndoiesc că se poate întâmpla chiar așa, dar, asemenea tuturor persoanelor de bună-credință, nu vreau să mă port cu iluziile mele cam cum ne purtăm, în aceste zile umede, cu țânțarii ieșiți din pântecul umed al unor anomalii tropicale. Înțelegeți ce vreau să spun…
Așa că îmi protejez și eu visurile naive chiar dacă știu foarte bine că politica nu se schimbă, neapărat, odată cu plecarea unor partide și cu venirea altora. Dar tocmai împotriva acestui pesimism dezabuzat și dăunător vreau să scriu azi și să spun (să sper?) că asemănările cu trecutul nu sunt neapărat relevante. Că un asemenea mod de a simplifica prezentul sau, și mai rău, viitorul e o formă mascată de inadecvare. Și am să ies de îndată din confortul unor asemenea considerații abstracte pentru a spune că primul gest responsabil al unei clase politice noi este chiar depolitizarea societății. Dacă poate, dacă nu, atunci nu îi rămâne decât asumarea deschisă a acestei politizări.
Ce înseamnă asta? O abruptă rupere cu trecutul unei Românii feudale. O Românie în care absolut toate partidele care au venit la putere și-au plasat oamenii în fiecare colțișor al societății: directori de școli, de grădinițe, de instituții concentrate (sic!) sau deconcentrate, șefi, șefuți, subșefuți, portari, boactări. Absolut peste tot societatea a fost sufocată de pesediști, peneliști, peremiști, pedeliști, aldiști, udemeriști. Care au fost plasați în locurile cu pricina în urma unei teribile ipocrizii: concursul pe post. Și, ca să nu credeți că, la rândul meu, sunt ipocrit, am să vă spun că, la rândul meu, am devenit director al Muzeului de Artă la capătul unui asemenea concurs ipocrit. Chiar dacă nu am fost membru al PDL, era clar că PDL-ul mă dorea în acel post. Ca atare, nimeni altcineva nu s-a prezentat la concurs. Ca atare, am fost un director numit politic. Și controlat politic. Nu de liderii PDL-ului de atunci, ci de altceva.
Constantin Ostaficiuc, președintele Consiliului Județean Timiș, nu mi-a cerut niciodată, nici cel mai mărunt gest de exprimare publică a adeziunii mele. Ba chiar s-a făcut că nu știe de un text al meu publicat în volumul lui Ion Barbu cu titlul Odă la Vodă în care Băsescu era cam șifonat. În fine, vreau să spun că, dincolo de comportamentul mai mult sau mai puțin elegant al liderilor politici, toți directorii de instituții sunt controlați indirect de diverse pârghii și, mai ales, de mecanismul evaluării anuale. În ciuda contractului de management pe o perioadă de 4 sau 5 ani, în fiecare an o comisie alcătuită de partidul de la putere evaluează activitatea managerului în cauză. Care, dacă nu mai convine sau dacă, între timp, puterea s-a schimbat, este expus tuturor abuzurilor posibile. Așa cum mi s-a întâmplat și mie, dar și multor altor manageri de instituții culturale: muzee, biblioteci, case de cultură ș.a.m.d.
Iată de ce, pornind de la acest amănunt poate mult prea autobiografic aș vrea să sper că noua clasă politică va avea minunata nebunie de a nu mai politiza școala, cultura, instituțiile de orice fel. Sau, dacă — așa cum scriam mai sus — nu este capabilă de o asemenea normalitate, măcar să își asume pe față numirile. Ca să se știe că X partid își asumă responsabilitatea ca Școala, Cultura, Sănătatea, Poliția, SRI-ul sau oricare altă instituție să fie asumate deschis. Iar la schimbarea puterii, cei din fruntea acestor instituții să plece și ei.
Dacă sunt prea naiv, mă tem că e prea târziu să îmi treacă.
