E oare de acceptat ca, în România de azi, un bărbat în toată puterea cuvântului să îl lovească în așa hal pe un copil de 13 ani încât să îi provoace o fractură craniană? Evident că nu! După cum la fel de evident este faptul că un asemenea gest ar trebui să fie pedepsit cu toată asprimea pentru a descuraja alte brute să se comporte asemenea unor animale.
Așa a reacționat, unanim și legitim, presa românească în urma incidentului oribil de la Hunedoara, de acum câteva zile, și, din păcate, cam asta a fost tot ce a putut să producă.
Puțin, foarte puțin, fiindcă mă văd obligat să observ că, deși unele televiziuni insistă asupra faptelor și la câteva zile de la incident, lucrurile au fost și continuă să fie tratate strict din perspectiva unei știri cu valoare emoțională. Ca o marfă ce are căutare. Or, dincolo de imaginile „cu puternic impact emoțional” — cum se spune în deplină ipocrizie jurnalistică —, se află smârcurile putride ale unei violențe ce vine din măruntaiele unei mentalități ancestrale. Din al cărei stupid codex citez doar atât: „Eu te-am făcut, eu te omor!”
Numai că a prezenta opiniile unor psihologi în cele 3–4 minute de emotivitate a știrii nu înseamnă mai nimic față de amplitudinea și gravitatea violenței de toate felurile din România anului 2021. Fiindcă orice român știe acest secret bine camuflat sub dantelăria simulacrelor de respectare a legislației europene: trăim într-o Românie violentă fiindcă societatea patriarhală nu știe și nici nu vrea să știe nici de drepturile copilului, nici de drepturile femeii, nici de nazurile și fasoanele de care ai noștri râd când le văd prin filmele de afară. Trăim, din păcate, încă în legea nescrisă din Moromeții lui Marin Preda, în care tatăl Ilie Moromete vrea să își bată feciorii ca pe niște animale de povară, dar ei se răzvrătesc de se clatină țâțâna lumii lor de atunci.
Da, trăim într-o Românie violentă, pe stradă, în trafic, în mijloacele de transport în comun, în localuri, în instituții, acolo unde te poți trezi agresat doar pentru o simplă privire ce pare cumva. Dar, culmea, la rândul lor, copiii noștri sunt cetățenii unei „patrii” la fel de nemiloase și instinctuale cum este lumea/patria copiilor, fie că ei sunt de la oraș sau din mediul rural, o lume de coșmar a bullyingului, a sărăciei, a spitalelor de psihiatrie sau a centrelor de copii. După cum, adesea, minunata lume a profesorilor din preuniversitar e una în care aceștia sunt jigniți, batjocoriți, agresați de propriii elevi. Fiindcă societatea românească nu prea oferă exemple nici de autoritate, nici de modele. Și nici un cadru legislativ care să protejeze toate părțile în mod egal, nediscriminatoriu.
Ei bine, dacă la capătul acestei diatribe vă mai întrebați ce ar putea să facă presa în asemenea ocazii, răspunsul mi se pare că vine de la sine: să creeze, în fiece zi, cât este necesar, poate ani, o mare dezbatere la care să participe nu doar cei care pun diagnosticele, ci, mai ales, cei care pot schimba lucrurile. Așa și numai așa vor putea ieși la iveală nenumărate abuzuri asupra copiilor — de la violență la pedofilie —, asupra tuturor celor care, acum, tac fiindcă le e frică de răzbunare, de „gura lumii” sau de rușinea lor. Așa și numai așa vor ieși la iveală complicitățile polițiștilor și ale tuturor celor care mușamalizează în fiece zi fracturile craniene ale celor care nu pot să spună nimic.
