Când l-am întrebat cum era viața în anii aceia, ’68–’69 ai secolului trecut, în Timișoara încă plină de vestigii și maniere mic-burgheze, mi-a răspuns neașteptat de direct: „Frumoasă, chiar așa, băiete! Comunismul impus de sovietici, cu brutalitatea lor intrată în legendă, nu apucase, încă, să strice chiar totul. Și apoi, abia venise Ceaușescu la putere, erau anii în care individul se străduia să ne facă să credem că e foarte diferit de Dej și de clica criminală a acestuia. Au fost anii în care destui dintre noi ajunseserăm să credem că mirosul de vagă libertate ce plutea în aer va dura veșnic. Doar că, la fel ca în toate poveștile lumii, peste nici trei ani totul avea să se năruiască. Asta deja o știi și tu…”

Am stăruit în discuția cu el asupra unor fapte și întâmplări puțin cunoscute din viața orașului, petrecute în perioada amintită. Pentru că se întâmplau lucruri interesante nu doar în muzică, acolo unde Phoenix își țesea an după an legenda, ajutată și de versurile unor poeți și textieri excepționali ca Șerban Foarță, Victor Cârcu, Andrei Ujică, Victor Șuvagău.

Mici miracole începeau să se întrevadă și în restul artelor, de pildă în pictură, unde Grupul Sigma, compus din artiști nu doar inspirați, dar și vizionari prin modul lor de a lucra, a influențat profund arta vizuală românească.

„Apropo de muzică, ar fi o impietate să-l uităm pe timișoreanul Richard Oschanitzky, unul dintre cei mai talentați compozitori de muzică de jazz și de film din acei ani. Știu că urma să plece la Paris, pe la începutul anilor ’70. Dacă ar fi făcut-o, sunt absolut sigur că ar fi reușit să obțină o carieră de talie internațională, la cât de talentat și de dăruit era. Așa, s-a stins la nici patruzeci de ani, săracul…”

„Dar teatrul? Timișoara nu stătea rău nici la acest capitol, ce spui despre asta?”, l-am întrebat, știind bine unde voiam să ajung, cu adevărat, în ce-l privește… Mai ales că, într-un text-fluviu, publicat săptămâna trecută în „Banatul Azi”, profesorul de literatură și istoricul literar Cornel Ungureanu i-a evocat pe trei mari artiști care au cochetat cu scena timișoreană. E vorba despre Niky Wolcz, Florina Cercel și Ovidiu Iuliu Moldovan.

„O, Doamne! Ce nume extraordinare! Mă tem că va trebui să-ți vorbesc doar de ultimii doi, întrucât pe domnul Wolcz l-am cunoscut prea puțin. Voi începe cu Florina, pe ea am cunoscut-o ceva mai bine. Înainte de toate, fata asta era de-o frumusețe înrobitoare, încât, atunci când am văzut-o prima oară, ieșise din clădirea teatrului și se plimba pe Corso, am mers în urma ei ca un biet obsedat sexual, «furându-i» mișcarea corpului și îmbibându-mi nările cu mirosul degajat de parfumul ei. Mai târziu am devenit prieteni, dar nu mai mult de atât, din motive pe care nu am de gând să le evoc astăzi.”

Parcă am sesizat un ușor suspin atunci când, după ce-a expirat din plămâni fumul ușor parfumat al țigărilor Gauloises Blondes, m-a privit blând și surâzător. Se comporta ca orice bărbat, suficient de bătrân, la cei peste 75 de ani ai săi, inteligent și umblat prin lume, în relația cu un bărbat mai tânăr și atât de dornic să știe cum era lumea aceea. Lumea lui…

„Florina a fost o femeie și o actriță de mare clasă. Până când a plecat la București, m-am văzut cu ea de câteva ori. De fiecare dată am simțit, în preajma ei, o infinită bucurie de a trăi. După ce și eu am plecat din țară, am mai întâlnit-o o singură dată, pe la mijlocul anilor ’70, la Paris. Am simțit la fel, era neschimbată fizic, și asta a fost tot.”

Apoi mi-a vorbit și de prietenia cu Ovidiu Iuliu Moldovan. Mi-a spus atâtea despre acest actor ieșit din comun, unele imposibil de povestit, încât, la sfârșit, amândoi aveam lacrimi în ochi.

„Ovidiu a fost și a rămas până la final un mare secret. Un bărbat elegant și spectaculos, dublat de un actor care făcea până și aerul să vibreze în jurul său. Pentru mine, care am trăit atâția ani în Franța, îl asociez, cu ușurință, prin talent și farmec masculin, cu Maurice Ronet. Mai aproape de adevăr, mi l-am imaginat întotdeauna drept o combinație între Ronet și Jean-Louis Trintignant. Virilitate și talent uriaș, deopotrivă.”