Prima cale ferată montană din România, dintre Oravița și Anina are 34 de km, 14 tuneluri și 10 viaducte construite acum 150 de ani de pietrari italieni, cu mâna, căci pe atunci nu se inventase dinamita. Trenul pleacă dimineața din Oravița spre Anina, la prânz se întoarce, iar seara mai face o tură dus-întors. Biletul costă 10 lei. Semmeringul bănățean, căci așa i se spune, are o locomotivă special pentru el făcută și vagoane de acum exact o sută de ani, bine păstrate. Dacă e vară, trenul merge încet cu geamurile lăsate să vezi munții, nucii, florile, cireșele. Iar dacă e iarnă, se face focul în soba cu cărbune chiar în mijlocul vagonului.

Oravița, sau Dumbrava de Nuci, cum i se spune, a fost un oraș întemeiat în mare parte de Imperiul Austriac și colonizat cu mineri șvabi cărora le-au construit case și străzi și primărie, jandarmerie, tribunal, spital și casă mortuară. Un oraș cam cu tot ce-i trebuie, adunat în jurul minelor și al uzinelor de prelucrare a minereului. La Oravița se înființează o monetărie imperială, dar și prima farmacie minieră din țară. Cu casă de marcat anume concepută, căci socotea în mai multe monede și pentru prețuri diferite, ziua de noapte. Și pentru că la Anina se descoperise cărbune, Imperiul decide să se facă peste munți o cale ferată care să transporte oameni, cărbune și lemn dintr-o parte în alta. În 1845 începe construcția ei. Arhitecții Karl Maniel și Johann Ludwig Dollhoff-Dier, inginerii Anton Rappos și Karl Dulnig cu muncitori din Imperiu, localnici și cioplitori în piatră italieni muncesc zece ani să taie muntele, să zidescă viaducte, să facă tunele și să croiască drum de fier peste văile abrupte din Munții Aninei. Pe la jumătatea drumului, arhitectul Johann Ludwig Dollhoff-Dier descoperă că a greșit schițele și traseul lui are o abatere de câțiva metri. Nesuportând rușinea de a fi greșit, el se aruncă de pe stâncă în prăpastie, se sinucide. Ceilalți refac traseul și continuă munca. În 1854 calea ferată e gata. Între timp, la Oravița se construiește gara, prima gară din România. Și prima cu ascensor pentru bagaje, deoarece peronul este la etajul 1. Este gata și ea în aceeași iarnă. I se aduce un ceas de la Viena, cu pendul, iar la inaugurare vine însuși Împăratul Austriei.

1 de 10

Povestea spusă în tren

Tot personalul care este angajat pentru Semmeringul Bănățean are pregătire specială pentru acest tip de traseu și acest tren. Cei care nu au calificarea aceasta nu pot conduce trenul „ăl bătrân”, cum i se mai spune.

Trenul merge greu, are cel mai complicat traseu și cea mai veche locomotivă, făcută special pentru el. Se împletește pe după munte, caută locul lui alunecos, de demult, trece prin tunele și se avântă unde pădurea se lărgește și calea lui devine mai lină.

În vale se vede prăpastia, apa, pădurea. „Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n-o să vedeți așa ceva, piscuri și nuci! Cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părți, noi avem păduri de nuci! Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la Mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe…”, ne spune Rozsa Florin, șeful de tren în speranța că ducem vorba mai departe și asta le face foarte bine pentru tren. Și ca să-l completeze, revizorul vine cu povestea iernii: „Să vedeți de sărbători, iarna, cum e la noi obiceiul ca finii să mergă la nași a doua zi după revelion, pleacă toți de acasă. Fiecare duce un picior de porc plocon la nași. În niște desăgi de pânză, fiecare cu piciorul lui (ceilalți râd de revizor și „piciorul lui” și-l corectează: al porcului!) Bine, băi, că sunteți voi deștepți!: Așa și, să vedeți atunci, trenul e plin de fini și de picioare de porc!”

Șeful de tren scoate din geantă o muzicuță. A cumpărat-o de la Lidl. N-ar fi rău să învețe să cânte pentru când vin turiștii cu chitările, el să cânte din muzicuță! Așa, că tocmai și-a amintit și caută în telefonul lui o melodie, e cântecul trenului lor, compus de Cristian Buică. Din aparatul de plexiglas răsună o melodie gâtuită, dar veselă. E despre Semmeringul Bănățean și tot trenul o ascultă înfiorat de emoție.

1 de 16

Rozsa Florin spune despre garnitura construită special pentru calea ferată Oravița-Anina, acum un secol, că este un muzeu pe roți, iar viitorul lui este turismul. Nu l-a întrebat nimeni nimic, dar dacă l-ar întreba el le-ar spune așa: „Vara, n-ai aer să respiri de turiști. Am dus și trei vagoane peste munți. Numai eu am tăiat într-o zi 114 binele, am dus 11 milioane vechi dintr-o singură cursă, plus ce mai vânduseră la caserie! Iar trenului nu i-a făcut nimeni reclamă, doar ce s-a aflat de pe internet. Sunt niște iubitori de trenuri care ne-au descoperit, s-au plimbat ei sau cunoștințe de-ale lor cu noi și au scris pe blogurile lor din străinătate. De atunci vin turiștii puhoi, dar nu are legătură cu CFR-ul sau cu vreun minister, e doar chestiune de oameni care țin la treaba asta. În alte țări trenurile sunt la mare preț. Au venit niște elvețieni și ne-au arătat filme, poze cu vagoane și locomotive de la ei. Foarte faine! Nu zic, și al nostru este fain, de la 1914, același! Doar locomotiva cea veche, aia pe aburi, Blonda, cum îi spunem noi, nu mai merge, e în depou, i-ar mai trebui o reparație oarecare și am putea s-o punem în funcțiune. Vă dați seama atunci ce-ar fi? Vai de mine, puhoi de turiști!”