Un scriitor special, un poet de primă mână al literaturii române de astăzi, Adrian Bodnaru se joacă cu cuvintele așa cum un pictor dansează gracil pe pânza sa, imaginând lumi și destine fantaste, dar atât de limpezi prin strălucirea lor. Poet apropiat prin stil și rafinament lexical de Șerban Foarță, unul dintre vrăjitorii si constructorii de limbaje poetice fără seamăn în literatura română actuală, Adrian Bodnaru este, la rândul lui, astăzi, o certitudine a poeziei noastre, un navigator liber și fericit să exploreze „calmul valorilor”, asa cum splendid nota cândva profesorul Virgil Nemoianu pe marginea culturii înalte în raport cu cultura joasă, de consum. Într-o literatură căreia nu poeții de valoare i-au lipsit vreodată, Adrian Bodnaru este poetul prin definiție. Mai jos, aveți cuvenita dovadă!
Chant royal, de Adrian Bodnaru
Cu nume-ncrucișate, în argouri,
Petrecem vremea, le-aruncăm pe foc
și-apoi ne frângem fumul din stilouri,
bătându-ne de griul nostru joc. —
Un gri natal ce însă-i alb, deloc
Impur, pe dedesubt, și-are ecouri:
În fire, fiecare-avem un loc
Mai alb, cum au pereții sub tablouri.
Ne ridicăm, la număr, capi în nouri,
La fel de gri și ei, cum stă în toc
Fereastra noastră-ngustă-ntre rulouri,
Dar cu lumini născute la soroc,
De-o parte și de alta; facem troc
Cu albul și cu negrul, în carouri,
Și-n fire fiecare-avem un loc
Mai alb decât pereții sub tablouri.
Suntem ne-ntregi la timp, doar în tempouri
Ne împărțim voințele baroc;
Primim tot ce-am făcut întâi cadouri,
La mijloc suntem ca să fim mijlóc
Și ne-ntâlnim cu înșine ad-hoc
Să ne-mpăcăm degeaba, ca-n duori:
Din fire, fiecare-și ține loc
În alb, cum țin pereții la tablouri.
Închinare
N-ar fi nici acest cântec de langue d’oc,
De n-am avea regale indigouri:
În Sire, fiecare-avem, în loc
De Domnule, un alb pentru tablouri.