O personalitate a Almăjului

Părintele Coriolan Buracu a fost una dintre marile personalități ale Văii Almăjului din Banatul muntos. E bine să amintim câteva dintre caracteristicile Banatului de munte pentru a înțelege mai bine rostul avut de Părintele Coriolan Buracu.

Banatul de munte este o regiune românescă distinctă, care cuprinde triunghiul muntos din zona Semenic, Muntele Mic și o parte din Retezat. O regiune populată din vremuri imemoriale și, covărșitor, locuită de români.

Românii din Banatul muntos au avut întotdeauna rosturi militare. Rostul lor era de a apăra vadurile Dunării de atacurile otomane. Încă în veacul al XIII-lea și, mai vârtos, din cele următoare, românii bănățeni, organizați în districte militare privilegiate, au avut îndatoriri militare, iar pentru asta au fost asimilați clasei nobiliare, ei fiind „țărani cu blazon”, dar, mai ales, oameni liberi.

Această libertate și-au apărat-o cu tenacitate și în vremea ocupației otomane, și a celei austriece, și a acelei austro-ungare, și sub jugul bolșevic. Dintre ei au răsărit oameni de frunte și, mai cu seamă, luptători pentru libertate. Unul dintre ei a fost Coriolan Buracu. Realizările lui se întind în domeniul pastorației, culturii și promovării idealurilor românești. Sunt destul de multe  studii și articole care au prezentat activitatea Părintelui Coriolan Buracu și fără îndoială că altele le vor urmă.

În cele ce vor decurge voi prezenta doar câteva amintiri personale legate de această mare personalitate a Văii Almăjulului, dar și a familiei sale. Aceste amintiri se leagă de documentele păstrate în casa Boldea (familia mamei mele) din Borlovenii Vechi și în memoria colectivă a familiei mele.

Părintele Coriolan Buracu a fost  nepotul învățătorului Pavel Boldea (1842–1917) din Borlovenii Vechi, care i-a avut descendenți direcți pe: Pavel Boldea (ulterior, protopop și colonel K.u.K, având o strălucită carieră), Grigore, Remus, Călina și Măriuță.

Călina  s-a măritat în familia Buracu, în Prigor, și i-a avut pe Iosif Coriolan și pe frații și surorile lui. În formarea și educația lui Coriolan Buracu un rol decisiv l-a avut unchiul său, Protopopul Pavel Boldea.

Protopopul colonel K.u.K. Pavel Boldea a luat asupra sa asigurarea școlarizării pentru nepotul său. Din acea vreme, în casa Boldea din Borlovenii Vechi se păstrează un schimb de corespondență între unchi și nepot, în vremea când acesta din urmă era la școală, la liceul din Brașov și apoi la Caransebeș.

Din scrisori rezultă că „unchiul” era foarte scrupulos și  cerea socoteală cu precizie asupra cheltuielilor. Mai rezultă că „nepotul” îi dădea ascultare cu grijă, dar totuși se comporta în limita vârstei lui tinere și își îngăduia mici zburdălnicii inerente anilor săi de atunci. Mai rezultă și că, în vremea școlii, Coriolan Buracu, fără să fie eminent, era un student bun și excelent în anume domenii. Deci era, încă de tânăr, o fire pasională și cu o personalitate puternică. În acea vreme, Coriolan Buracu se gândea să devină actor, având real talent în direcția scenei.

Unchiul său s-a opus cu vehemență și se spune că, după ce a auzit acest „plan”, l-a chemat pe nepot și a mers cu el până pe Dealul Prigorului (pe „drumul scurt”), iar acolo i-ar fi  spus: „Dacă vrei să fi actor, mergi la Prigor, și dacă vrei să te faci popă, te întorci cu mine în Borloveni”. Coriolan Buracu s-a întors cu unchiul său în Borloveni. În vremea copilăriei și școlii, Coriolan Buracu a legat o prietenie frățească cu vărul său, feciorul Protopopului Pavel Boldea, Romulus Boldea, bunicul matern al semnatarului acestor rânduri, ajuns ulterior ofițer și locotenent-colonel  în armata K.u.K, și, apoi, în Armata Regală Română.

Tot Protopopul Pavel Boldea, ajuns comandant al canonicilor ortodocși din armata austro-ungară, a facilitat încadrarea Părintelui Coriolan Buracu în cadrul aceluiași corp, în vremea Primului Război Mondial. În condiții grele pentru Părintele Buracu, care fusese deportat din Mehadia, unde era preot, în Ungaria, în lagărul de la Șopron. De fapt, toți intelectualii și fruntașii români din zonele de  graniță au fost deportați atunci. Din Mehadia a fost deportat și Doctorul Virgil Nemoianu, bunicul semnatarului acestor rânduri, împreună cu familia și familia. Protopopul Pavel Boldea, prin prestigiul și influența pe care le avea, a reușit să obțină scoaterea nepotului său, Preotul Coriolan Buracu, din lagăr și încadrarea lui ca preot militar.

În anii dintre cele două războaie mondiale, relațiile dintre locotenet-colonelul Romulus Boldea și Părintele Coriolan Buracu, amândoi având o carieră merituoasă, remarcabilă și de folos Banatului de Munte, au continuat cordial și tot cordiale au fost relațiile dintre copiii lor.

În 1945–1946, când Părintele Coriolan Buracu, aflat la Făgăraș, a fost silit să stea ascuns, în momente nespus de grele, legate și de moartea soției lui, tatăl meu, Virgil Nemoianu,  i-a ajutat mult familia. Iar în anii următori, atât locotenentul-colonel Romulus Boldea, cât și vărul lui, Părintele Coriolan Buracu, au avut de suferit persecuțiile bestialului sistem comunist.

În Casa Boldea din Borlovenii Vechi sunt păstrate scrisori trimise de Părintele Buracu  vărului său, Romulus Boldea, la Borloveni, în anii ’50 ai veacului al XX-lea. Vremea crâncenă a persecuțiilor comuniste, când cei doi veri au avut parte să treacă prin universul concentrațional bolșevic.

În scrisorile sale, cele mai multe trimise din Baia Mare și București, din casa copiilor lui, care îl adăposteau și îngrijeau, Părintele Coriolan Buracu scria prudent, dar tot cu înflăcărare. Scrisorile lui erau îndemn la nădejde în lucrarea cea bună și dreaptă a lui Dumnezeu.

În acest context, în familia mea se povestea cu admirație despre felul în care Părintele Coriolan, „uica Coriolan”, cum era numit cu dragoste și respect, a fost ridicat la începutul anilor cincizeci spre a fi trimis la  canalul morții.

Secursitul care l-a arestat a avut totuși un reflex de umanitate și a întrebat: „Părinte, ați mai fost arestat?”. Răspunsul a venit puternic, fără teamă, în maniera Coriolan Buracu: „Oho, de câte ori!”. Iar apoi, la canal, pus în echipa morții, a preoților condamnați la exterminare, Părintele Coriolan Buracu  a aflat tăria morală ca pe cei dimpreună cu el să-i încurajeze în fiecare dimineață, la începerea sclaviei, cu vorbele: „Sus inimile, frați români!”. Dar cea mai emoționată  amintire personală o am în legătură cu o carte poștală trimisă de Părintele Coriolan Buracu la Borloveni, în august 1954.

În acea vreme, bunicul meu, locotenent-colonelul Romulus Boldea, era în surghiun, având domiciliu obligatoriu la Săveni (Botoșani). Îmi amintesc bine că  familia nu credea să vină curând  sau, în general, să mai vină. În cartea poștală trimisă (și primită) la începutul lui august 1954, Părintele Coriolan Buracu scria: „Dragă Romulus, îți scriu la Borloveni căci știu că vei fi acolo mai înainte de Sfânta Maria Mare. Întotdeauna Maica Domnului a apărat casa noastră și pe ține te va aduce acasă acuma”. Aceasta a fost o profeție!

Zece zile mai târziu, în 16 august 1954, Romulus Boldea se întorcea la Borloveni, la casa și familia lui.