6.2 C
Timișoara
joi 21 noiembrie 2024

O nouă perspectivă politică

Rezultatele alegerilor parlamentare din Europa acestui an au determinat deja mulți comentatori, mai mult sau mai puțin avizați, să declare o mutație de la centru spre extreme sau chiar o înclinare periculoasă către dreapta radicală. Limitări birocratice! Lumea vie, cea reală are mult mai multă imaginație decât o mână de  publiciști speriați: uneori ne împunge spre mult mai rău, alteori, ceva din instinctul de conservare aruncă o nadă și ține lucrurile în loc. Nu încercăm deloc să spunem că agresivitatea, dublată de sporirea numărului de mandate parlamentare deținute sau obținute de extrema dreaptă, ar trebui ignorate! Nicidecum. Nici să credem că societatea europeană și-ar fi epuizat resursele culturii politice doar pentru a eșua lamentabil, ca într-un serial de mahala. Pariul socio-politic a fost întotdeauna mult mai complex și i-a pedepsit pe toți cei care au căutat să restrângă evantaiul opțiunilor la scurta listă de pe masa lor de lucru. Iar acest avertisment se referă nu doar la extremiștii de toate culorile, ci și la „democrații” cu pretenții rafinate! Societatea nu se compune din alb și negru și nicidecum din suporterii unei doctrine politice și adversarii ei. Cine continuă să creadă asta ori se află la începutul exercițiului public, ori s-a blocat în câteva pariuri, oricum perdante. De ce perdante? Tocmai pentru că realitatea politică se află într-o dinamică greu de controlat (ce bine!) și, mai ales, dificil de anticipat. Sigur, e captivant să ne testăm inspirația de fiecare dată, dar nu mai mult decât atât.

Dreapta, centru, stânga

Se spune că partidele sau coalițiile de centru vor avea un mic concediu din cauza ascensiunii extremelor și tonalității stridente cu care acestea încearcă să-și impună agenda. Fascinant! Oare chiar au vreo agendă politică? Oare le aparține sau aderă la ea în căutarea locurilor din parlament? Indiferent dacă vorbim despre Parlamentul European, cel britanic sau cel românesc — căci ne va veni și nouă rândul anul acesta, să aerisim legislativul —, așadar, oricare ar fi tema noastră de discuție, e mai bine să încercăm să pricepem ce se petrece, în loc să tot repetăm aceleași fraze spuse, acum câteva decenii, de profesorii noștri. Au avut sau nu dreptate este deja un alt subiect. La începutul anilor ’90 părea că dreapta avea de-a face cu economia de piață, cu drepturile omului și domnia legii. Elemente inevitabile în tranziția de la totalitarism la o formă sau alta de democrație. Simultan, stânga desemna nostalgicii, retardul, preeminența maselor, a colectivului în dauna individului și a „rațiunii de stat” în dauna libertății. Reducând stupid de mult, schimbare sau stagnare. Iar extrema era de negândit. Faptul că, acum, o mulțime de voci echivalează dreapta cu naționalismul populist și stânga cu mântuirea socială este dovada clară a analfabetismului politic. Una este teama individuală, altceva este fenomenul politic. Să luăm, în mare grabă, Franța. Primul tur al parlamentarelor (30 iunie) dădea victoria clară a formațiunii conduse de Marine Le Pen, triumfaliștii (trump-iștii europeni) desfăceau șampania și dădeau lecții. Precauți, cum au fost din tată-n fiu, britanicii strângeau pumnii pentru ca dezastrul să nu fie atât de mare precum bănuiau. În final, voturile au mers către Noul Front Popular francez (un soi de stânga unită cu ecologiști), respectiv către Partidul Laburist. Unde ne sunt analiștii „triumfători”? Retrași prin birouri, incapabili să priceapă că lumea are metabolismul ei propriu, iar rostul nostru e să-l intuim, nu să impunem experimentele noastre. Stânga de azi nu mai e despre sindicate și salarii decât punctual în timp și spațiu. Iar dreapta, din păcate, nu prea mai e despre economia de piață, chiar mai puțin despre drepturile omului. Toate acestea se prezumă a fi operaționalizate. Iar politicienii pretind că privesc spre viitor.

Ceea ce scapă numitelor analize de duzină este contextul! Peisajul geopolitic care dă tonul și modifică arsenalul conceptual pentru a-i fi de folos. Ce spune acest peisaj? Avem în derulare cel puțin trei conflicte majore, două fierbinți și extrem de sângeroase, unul, deocamdată, înghețat, hibrid, strategic. Vorbim, aici, despre Ucraina, Israel, Taiwan. S-a scris și se vorbește imens, așa că vom prelua doar firul călăuzitor de care avem nevoie. Cu diferențele de rigoare dintre cele trei conflicte, avem o lume care caută autodeterminarea, pluralismul, drepturile individului (!), atacată permanent de cealaltă lume, a monologului, impunerii, colectivismului. În fața acestor examene majore, forțele politice de peste tot din lume se poziționează bipolar, căci problema în discuție nu sunt nici sindicatele, nici legea de organizare a magistraturii! Inevitabil, ne plasăm de o parte sau alta, iar până în această vară părea că tertium non datum. Adică părea că nu ar exista alternativă. Ceea ce ne-au arătat tocmai alegerile din 4 iulie (Marea Britanie) și 7 iulie (Franța, turul doi) este că societatea secretă, treptat, dar sigur, reprezintă „a treia cale”: discretă, respingând ambele tabere beligerante, ridicând vocea cetățeanului de rând, care are o opțiune clară, dar moderează tonul spre a face lumea respirabilă. Reclamând, așadar, de la politicieni microfonul vieții publice. Acesta este noul centru politic! O primă concluzie ar fi, deci, că centrul semnifică tocmai ieșirea din conflict, cel puțin la nivel valoric, pentru început, până ce costurile furtunii globale vor fi atent calculate de politicieni pentru a putea lua o decizie sau alta. Dreapta regală va deține portofoliul pluralismului, devenind extremă dreaptă abia atunci și acolo unde va fi dispusă să tranzacționeze (trump-iștii dixit) ordinea globală pentru interese mărunte, personale mascate în naționalism. Stânga tradițională este, deocamdată, extrem de strâmtorată de alianțele monopoliștilor care desenează noi sfere de influență. Rămâne cu ecologiștii și, local, cu o listă scurtă de revendicări punctuale. În ziua de 8 iulie, 84 de eurodeputați din 12 state membre ale UE au format grupul Patrioții pentru Europa, incluzând foști membri ai grupului Identitate și Democrație, dar mai ales „sânge proaspăt” provenit din Rassemblement National, formațiunea lui Marine Le Pen, respectiv din Vlaams Belang (Belgia), ANO al fostului premier ceh Andrej Babiș, și, desigur, FIDESZ. A fi patriot, adică militant pentru o anume patrie, nu rimează deloc cu Europa, știind noi toți că populiștii sus-menționați nu înțeleg Europa ca pe un întreg statal, ci unul cel mult bugetar. Așadar, a fi „patriot pentru Europa” se traduce, practic, nu cu a fi anti-european, ci doar parazit al bugetului comunitar. Ceea ce contestă domniile lor este tocmai caracterul supra-național al UE, preeminența dreptului comunitar și, respectiv, suveranitatea partajată cu instituțiile europene. Ei sunt, în acest fel, pentru modificarea ordinii juridice și politice europene în sensul slăbirii acesteia și, prin vulnerabilizare, pentru oferirea acestui spațiu altor puteri care promit colaborare economică, dar se folosesc de aceasta spre a-și consolida portofoliul politic. De pe aceste poziții începe extrema. Unii caută fragmentarea pentru a-și defini mai bine patrimoniul, alții, dimpotrivă, centralizarea în mâinile unui grup sau unui lider autocrat. Cunoaștem bine numele personajelor principale din fiecare serial, iar ele provin din contextul global, nu din scena politică națională. Știm că, la nivel global, cele două extreme se echilibrează, uneori colaborează, dar niciuna nu este în măsura de a se preda celeilalte: să spunem, nici Rusia Chinei, nici China partenerilor din BRICS. Cât despre „patrioții” europeni, singura lor șansă de a se preda puterilor mai mari ar fi descompunerea UE, ceea ce e departe de a fi posibil. Asta o spun rezultatele alegerilor europarlamentare, franceze, poloneze, slovace, chiar.

Evenimente-cheie

Chiar dacă pe continent  ochii au stat mai mult ațintiți spre Paris decât spre Londra, în Regat s-a produs un cutremur de o magnitudine greu de calculat. Partidul Conservator, forța stabilității și protectorul valorilor britanice, a suferit o înfrângere de proporții chiar și în sudul Angliei, fief-ul său tradițional. În timp ce formațiunea lui Rishi Sunak a pierdut nu mai puțin de 251 de mandate, ajungând la „doar” 121, laburiștii conduși de Keir Starmer au „urcat” cu 211 mandate, obținând 411 din totalul de 650 ale Camerei Comunelor. Cu mult peste cerințele unei majorități confortabile. Li se alătură liberal-democrații, cu 72 de reprezentanți (față de numai 8 din precedentul legislativ). Partidul National Scoțian a pierdut 39 din cele 40 de mandate pe care le deținea, Partidul Reformist al lui Nigel Farage a obținut 5 mandate. Raportat la 650 de locuri disputate, pierderea scoțienilor e imensă, punând la index tema independenței, în timp ce Farage, autorul moral al Brexit-ului, pătrunde în legislativ fără prea mari șanse de a influența deciziile. Laburiștii au preluat guvernarea și promit o mai mare apropiere de UE, în paralel cu susținerea pentru Ucraina și, posibil, Taiwan.

Franța a trecut de la agonie la un calm relativ. Câștigătoare în primul tur (cu 39 de mandate, față de numai 2 pentru partidul lui Macron), Marine Le Pen avertiza că turul al doilea avea să fie decisiv. Și a fost. Procedura electorală franceză desemnează drept câștigător candidatul care obține victoria absolută în circumscripție, provenind din mai mult de 25% din sufragii. Cum prezența la vot a fost masivă (peste 66% în fiecare tur), era limpede că numeroase mandate aveau să fie decise după cel de-al doilea tur. Acolo urmau să se înfrunte primii doi clasați, plus cei care au obținut minim 12,5% în primul tur. Evident, „triangulariile” (adică alegerea dintre trei candidați reprezentând trei forțe politice diferite) sau chiar „quadrangulariile” (alegerea dintre patru asemenea candidați) aveau să fie la ordinea zilei, fragmentând rezultatul și determinând formarea unui legislativ extrem de pestriț. Fiecare partid „mare”, Noul Front Popular (de stânga), Europa împreună (formațiunea lui E. Macron) și, respectiv, Rassemblement National (Le Pen) având alături o puzderie de partide mici și foarte mici. Așadar, dincolo de trompetele celor trei politicieni, realitatea nu a dat nimănui dreptate, ci a contestat pretențiile fiecăruia. Pariul preelectoral al președintelui Macron a arătat că riscul trebuia asumat pentru a-i oferi un suport politic mai eficient, dar fărâmițarea socială este mult prea mare pentru a permite o guvernare coerentă. Cu pretențiile stângii de a prelua executivul doar în cazul unei majorități funcționale pe care nu au obținut-o și cu fuga tuturor de partizanatul cu Le Pen, coagularea noii administrații va fi extrem de dificilă. Sperăm să nu conducă la noi alegeri anticipate, însă nici lui Macron nu-i va fi ușor de navigat printre grupuscule politice pentru a obține o susținere cel puțin capabilă să contracareze acțiunile aliaților lui Le Pen. Până la urmă, interesele mărunte și voluptatea de a ține lucrurile în loc spun mult mai multe decât viitorul democrației în Franța sau decât Europa Unită (numele partidului lui Macron și a agendei sale europene).

La București a avut loc cel de-al 31 summit al Adunării Parlamentare a OSCE (29 iunie – 3 iulie). Fără a avea puterea de a impune politici, Adunarea Parlamentară a luat în discuție subminarea ordinii juridice internaționale prin invadarea Ucrainei de către Federația Rusă, punerea în discuție a unor principii și valori-cheie ale organizației, precum suveranitatea, integritatea teritorială, drepturile omului, protecția mediului — în special în fața pericolelor nucleare —, războiul hibrid, inteligența artificială, antisemitismul și corupția. Cum delegația Moscovei nu a fost admisă la discuții, am asistat la un nou val de amenințări și declarații incendiare din partea reprezentanților Kremlinului.

În schimb, Ungaria a preluat (de la Belgia) președinția rotativă a Consiliului UE, pe care o va deține până la finele anului. Din agenda oficială reținem cu precădere ideea extinderii UE în baza meritului fiecărei țări, declarație deloc simulată a opoziției față de negocierile cu Ucraina. Mai important, primele „vizite de stat” realizate de premierul Orban au fost la Kiev, Moscova, Baku (Azerbaijan) și Beijing. Pornit în „misiune de pace”, după cum susțin surse ale Ministerului Ungar de Externe, Orban nu are, desigur, niciun mandat din partea UE, pe care pretinde că o reprezintă. Deplânge, în acord cu Vladimir Putin, faptul că Ucraina nu este dispusă să accepte planul de pace croit la Kremlin și cere, într-o scrisoare deschisă către liderii europeni, creionarea unei strategii europene în baza „autonomiei strategice”, încercând să pună între paranteze prezența americană nu doar în cadrul negocierilor NATO, cât mai ales în baza garanțiilor Memorandumului de la Budapesta (sic!), din 1994. Cum e și firesc, acest șir de întrevederi i-a atras critici din partea oficialilor UE și e de așteptat ca atitudinea sa să pună în discuție măsuri cât mai dure împotriva Ungariei. Amintim că, pentru deplasările sus-menționate, Budapesta a amânat primirea ministrului german de Externe, iar pe de altă parte, refuză să plătească amenda pentru nerespectarea cadrului legal al UE. Greu de spus, așadar, dacă Ungaria va duce la bun sfârșit acest mandat. După cum e și mai greu de anticipat cum se va poziționa Europa în noua configurație a puterilor politice, cât va cântări noul centru și cum vor muta în continuare finanțatorii, cel puțin morali, ai actorilor publici de pe continent.

 

 

 

 

 

 

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Am făcut ceva în viață, fără să fim politicieni!

Noi, cei care reprezentăm Alianța pentru Unirea Românilor, suntem pe nedrept și mincinos, numiți în toate felurile de către cei care vă vor manipulați,...

S.P.A.P.P. – TIMPARK anunță eliberarea abonamentelor de parcare pentru anul 2025

Serviciul Public de Interes Local pentru Administrarea Parcărilor Publice din Municipiul Timișoara - TIMPARK anunță eliberarea abonamentelor de parcare pentru anul 2025, începând cu...

Citește și :