Suntem tot mai proști și asta ar trebui să ne doară ca o arsură pe propria piele. Am mai scris despre datele usturătoare ale unui studiu efectuat de un institut nordic pe tema prostirii tot mai accentuate a populației începând cu sfârșitul anilor ’80. Paradoxal, nu-i așa, aerul libertății tot mai extinse, odată cu prăbușirea Zidului Berlinului la finalul lui 1989, peste părți însemnate din această lume nu ne-a ajutat prea mult la capitolul inteligență sau măcar înțelepciune, dacă preferați astfel. Dimpotrivă, ascunzându-ne sub mantia generoasă și, altminteri, absolut necesară a libertății, am senzația și chiar certitudinea că fragmente masive din populațiile tuturor democrațiilor lumii se apropie periculos de linia roșie a masificării în turpitudine și necunoaștere.

De ani buni asistăm, când mirați la modul infantil, când, dacă gluma se îngroașă, pretins șocați de tot felul de fenomene sociale (includ aici, firește, manifestări culturale, ideologice, politice), care, în loc să fie întâmplătoare, încep să devină un mod de viață.

Printre ele, mă limitez să enumăr doar câteva, dar care au, deja, efectul unei metamorfoze în măsură să inspire frică și nicidecum progres, așa cum pretind noii preoți ai ideologiei progresiste, ecologiste, iată ce frumos sună acești termeni plini de culoare și de o carnalitate tot mai urât mirositoare, în realitate.

Voi începe cu cinemaul, un domeniu al ludicului fără frontiere și al delicateții fără seamăn, pentru mine. Vorbesc de tot ce înseamnă imagine, dialog subtil, estetism parfumat și încă altele. Îmi este tot mai greu să-mi amintesc, în anii din urmă, de un film nu neapărat mare, dar măcar unul autentic, puternic prin mesajul lui și prin tot ce înseamnă interpretarea actorilor, forța regiei, veridicitatea scenariului, produs în „Cetatea Filmului”, adică la Hollywood. Sigur, se mai întâmplă să apară filme regizate de Scorsese, Tarantino, foarte recent unul de Coppola, pe care încă nu l-am văzut, Megalopolis se numește, dar astea țin de miracol și de întâmplarea faptului că acești regizori uriași încă își mai permit să facă filme pe propria lor răspundere. În rest, cu rare excepții, filmele onorate cu Oscaruri în ultimul deceniu sunt greu de văzut până la capăt și ușor de uitat încă de-a doua zi după vizionare. Se întâmplă asta în primul rând din cauza noilor postulate ideologice impuse de stânga extremă. Acestea au ajuns să ocupe tot spațiul cultural și imagologic, fie în SUA, fie aproape peste tot în perimetrul occidental. Asistăm la o amputare benevolă a funcțiilor limbajului, pornind de la Jacobson și de la alți teoreticieni ai domeniului, la un soi de auto-cenzură fără de care toți acești autori riscă să fie puși la zid de milițiile spirituale care au ocupat marile ziare ale lumii, cum la fel au făcut-o, de prea multă vreme, cu universitățile de prestigiu ale întregului spațiu occidental.

Declarațiile recente și destul de hotărâte ale unor nume importate atât din cinema, Jerry Seinfeld, de pildă, ori J.K. Rowling din zona literaturii, sunt doar o picătură din oceanul luptei cu nebunia declanșată în spațiul public al democrațiilor vestice.

Primul, Seinfeld, a îndrăznit să deplângă dispariția umorului autentic, de bună calitate din mai toate producțiile de televiziune și cinematografice din America. Motivul ar fi că — vai nouă! — tipul de umor prestat de serialele și filmele americane de acum câteva decenii bune ar fi fost ofensator și nepotrivit pentru minoritățile sexuale sau pentru cei de culoare. „Extrema stângă și mizeria de corectitudine politică au ucis umorul”, a ținut să constate și să precizeze împotriva curentului ayatolahilor din branșa cu pricina Jerry Seinfeld. Sigur că are multă dreptate afirmând așa ceva protagonistul faimosului sitcom purtând chiar numele comediantului ultra-celebru nu doar în SUA, ci peste tot în lume. Dar, și presupunând că ar exagera foarte tare, e dreptul unui mare artist să-și afirme răspicat propriile convingeri despre lumea filmului de azi.

Doamna Rowling, autoarea cea mai de succes din literatura ultimelor decenii la nivel planetar, cu cărți vândute în tiraje de sute de milioane de exemplare, a comentat, la rândul ei, pe o rețea socială, o bizarerie produsă, zilele trecute, în lumea sportului britanic. Creatoarea lui Harry Potter a ținut să-și exprime surprinderea în privința numirii într-o poziție de conducere a primului transgender din fotbalul feminin englez.

„Când eram eu tânără, toți managerii echipelor de fotbal erau albi, heterosexuali și de vârstă mijlocie, așa că e fantastic să constat cât de mult s-au schimbat lucrurile”, a sunat comentariul, evident ironic, al doamnei J.K. Rowling. Firește că ce-a urmat a fost un val de proteste și chiar de ură din partea multor organizații neguvernamentale la adresa scriitoarei.

Iată doar două exemple de maculare publică a unor personalități din lumea culturii, în general, pentru simplul motiv că au îndrăznit să-și expună public propriile convingeri pe teme delicate sau nu, depinde din ce unghi le privește fiecare.

Să mai amintesc doar de pozițiile tranșante exprimate în ultima vreme de mari scriitori ai lumii la adresa rescrierii unor faimoase opere literare sau artistice pe motivul halucinant că acestea ar conține pasaje rasiste sau xenofobe. Mă gândesc aici la Ian McEwan, Salman Rushdie sau Pascal Bruckner, care au criticat vehement noua cenzură ideologică de tip stalinist ce se manifestă peste tot în spațiul occidental.

Până atunci, până la momentul în care vom putea trage totuși cuvenita speranță că nebunia de acest gen va fi cumva stopată, nu ne rămâne decât să ne delectăm cu minunata lume nouă creată de ceva vreme de Eurovisionul „culturii” muzicale europene. Dacă tot ne-am lepădat de moștenirea lăsată de artiști precum cei din trupa ABBA, de Céline Dion sau Johnny Logan, ne putem mulțumi — ca europeni mustind de toleranță și înțelepciune — cu talentele zdrobitoare din tagma Femeii cu Barbă sau a non-binarului Nemo.

Apropo de marea literatură, bietul Jules Verne trebuie să fi privit cu destulă îngăduință din înaltul cerului la apele învolburate și, mai cu seamă, la tragicomedia în care a ajuns faimosul său erou să involueze, absolut fără voia lui. Ca artist, de astă-dată, în concertul unei greu de uitat făcături numite muzică și artă…