În anul acela Paștele se petrecea la mijlocul lunii aprilie, zilele de sărbătoare fiind umbrite de un vânt aspru și de o ploaie sâcâitoare, care nu mai conteneau.

Când și-a aruncat o privire prin geamul murdar deja de la praful purtat de vânt și apoi muiat de stropii de ploaie, Maria și-a strâns buzele într-o grimasă ce exprima o adâncă nemulțumire, dar și o apăsătoare melancolie.

Privind-o de la o anumită distanță, cineva ar fi putut înțelege că femeia aceasta, trecută de 30 de ani, încă frumoasă și plină de o senzualitate sfidătoare, era acaparată de ceva stânjenitor, lucru care o făcea, paradoxal, extrem de agreabilă și de atractivă pentru toți bărbații lumii.

Suavitatea ei, dublată de un trup încă zvelt, imprima feței o expresie vie de seducție și ingenuitate.

Ochii negri și buzele rotunde, conturate adânc pe înfățișarea cu un ten arămiu tot timpul anului, moștenit de la tatăl ei, o făceau să semene, aproape în oglindă, cu o actriță faimoasă prin anii ’60. Mai precis cu Ava Gardner, dar fără să fi împrumutat de la ,,Contesa desculță” și aerul de vampă fără cusur, pe care aceasta îl juca atât de bine în viața reală și pe marele ecran.

Deși vremea de afară continua să fie potrivnică, Maria nu și-a putut reprima zâmbetul, atunci când și-a amintit propoziția slobozită de profesorul ei de filosofie din anul doi de facultate, un bărbat tânăr și arătos, altminteri, în clipa în care, după ce a fixat-o lung cu privirea, a complimentat-o astfel : ,,Domnișoară, semeni atât de bine cu Ava Gardner, de parcă ai fi fiica ei!”

Apoi, firește, cu o fin detectabilă formă de sarcasm și cu vizibilă superioritate întipărită pe chip, bărbatul a continuat să-i vorbească privind-o lacom și insidios : ,,Chiar ești?”, ca, imediat, să adauge, parcă pentru a o îmbuna, că era doar un compliment la adresa frumuseții ei atât de străvezii și de convingătoare.

Un an mai târziu, cu puțin timp înainte de a absolvi Facultatea de Limbi Străine din orașul din câmpie, Maria se pierduse în brațele unei iubiri toride, îndrăgostindu-se tot de un tânăr profesor din instituție, însă nu de cel de filosofie, care îi făcuse acel eclatant compliment, ci de asistentul de la disciplina de limba franceză.

Tudor era un bărbat înalt, delicat, care a cucerit-o prin felul în care o privea, la rândul său, cumva superior, dar totuși direct și apăsat, cu ochii lui verzi, de o stranietate aparte, mai ales atunci când o fixa din apropiere.

Avea 23 de ani la începutul acelei povești de dragoste, prin urmare încetase să mai fie o copilă, dar avea limpede sentimentul că relația amoroasă cu profesorul ei de franceză nu va fi de durată.

Îl iubea cu disperare pe Tudor, însă, în același timp, simțea tot timpul că nu e el alesul, dintr-un motiv simplu, pe care doar acel tip de intuiție feminină îl poate avea.

Se gândea că acesta nu putea fi, cel puțin la acea vreme, bărbatul unei singure femei! Arăta prea bine, vorbea frumos și mai avea și prostul obicei să degaje, prin toate locurile pe unde se aflau adunate laolaltă femei tinere și atrăgătoare, o undă de masculinitate insuportabilă, din punctul ei de vedere.

De aceea, pentru a se proteja, în anul în care detectase că iubirea lor atinsese un moment de slăbiciune, rău prevestitor pentru ce-ar fi putut urma cu ei nu peste multă vreme, Maria și-a impus să devină tot mai indiferentă în relația cu Tudor.

Refuza uneori chiar să facă dragoste cu el, chinuindu-se și pe ea, dar, mai cu seamă, umilindu-l profund pe el,  tânărul înalt și atât de arătos pe care, în realitate îl iubea în continuare cu aceeași disperare de la început.

Într-o seară de sâmbătă, caldă și aromată, ca orice început de toamnă, Maria s-a hotărât să pună punct poveștii de iubire, căreia nu-i mai găsea vreun rost, cu toate că Tudor continua să-i suporte cu stoicism toanele sale tot mai nepotrivite pentru o femeie, totuși, atât de îndrăgostită!

Privindu-l cu putere în ochii săi verzi, ce luceau ca două diamante neșlefuite, i-a spus – în timp ce degetele cu care ținea paharul cu vin îi tremurau necontenit – următoarele:

– Tudor, mi-am dat seama că nu te mai iubesc. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine, tu nu ai nicio vină, însă tot ce simt acum e că vreau să plec cât mai repede din acest loc și din acest oraș.

Îmi pare foarte rău că trebuie să-ți spun aceste cuvinte, repet, tu nu ești vinovat absolut deloc de tot ce simt acum…”

Abia apoi a înțeles că a facut o prostie cât o viață de om, ofensându-l într-un asemenea mod pe bietul Tudor, care părea să nu priceapă nimic din tot ce i se întâmplase în seara aceea aromată de sâmbătă.

Își mai aminti doar semnul făcut spre tâmplă cu degetul arătător de bărbatul tânăr și aproape perfect de lângă ea, care semnifica că nu mai era în toate mințile, și nimic altceva în plus.

Ușa trântită puternic de Tudor în urma lui fusese tot ce a mai auzit apoi în seara care se transformase, instantaneu, într-o noapte adâncă și plină de negură și amărăciune.

Acum, la atâția ani după povestea sa de dragoste cu profesorul de franceză, își spuse – cuprinsă de un tip de nostalgie tandră –  că, totuși, viața sa de până azi a meritat să fie trăită astfel, câtă vreme îl avea alături pe băiețelul ei, Mihai.

Copilașul smead și frumușel foc, de șase anișori, ,,rodit” în urma căsniciei cu celălalt profesor de la facultate.

Da, da, acel bărbat distras și ironic, ce i-a remarcat prima dată frumusețea sălbatică, împrumutată de la Ava Gardner, cum altfel, în timpul cursurilor de filosofie.

L-a reîntâlnit cu niște ani în urmă, la deschiderea celui mai nou cinematograf din oraș.

Ca din întâmplare, pe ecran rula ,,Noaptea Iguanei”, cu minunații Richard Burton și Ava Gardner iubindu-se și urându-se, exact ca în viață.

Când profesorul a zărit-o în mulțime, s-a apropiat de ea, i-a sărutat, ca bărbații din alte vremuri, mâna dreaptă, și a dat-o gata cu următoarea replică: ,,Ce zici, fetițo, n-aș fi potrivit în rolul lui Burton? Am aflat că suntem amândoi singuri. În cazul ăsta, mă gândesc că nu vom pierde nimic, dacă măcar vom încerca o astfel de aventură. În viață, nu pe ecran, se înțelege…”