Toamna are părțile ei bune. Între ele, geamurile aburite. Care, dacă se mișcă, dacă sunt de tren, cu atât mai bine — povestea e gata. Cartea sau filmul?

Sigur, mai întâi cartea. Deci, întâi și-întâi, litera. Cea pe care și acum, ca în copilărie, o desenez cu degetul de câte ori am în față un geam aburit. Încep subțire, cu unghia, în italic, și continui cu vârful, în bold. Când am mai mult timp — și am în trenurile noastre — schițez și semne de punctuație. Realitatea poate aștepta. Natura sau natura umană de dincolo de geam trebuie să se dezvăluie încet și nicicând integral, ca într-un spectacol clasic de striptease. (În definitiv, e o singură poveste în O mie și una de nopți.) Altfel, geamul nu spune mare lucru.

Așa că nu folosesc niciodată dosul palmei, fiindcă el nu e un instrument de scris, ci o armă de distrugere în masă. Inclusiv a aburului — materie, totuși, oricât de spirit ar părea că e — de pe un geam. Și a priveliștii din partea, din lumea cealaltă. Care, dezvelită dintr-odată, cu un dos de palmă, își pierde vraja, devine doar părtașa unui control… medical.

E un secret să privești lumea prin carnea unei litere. Prin plinul ei transparent și umed ca o privire pe un peron de gară. Să o lași să se destăinuie cum știe ea mai bine: încet. Cât despre semnele de punctuație… Nu văd de ce un punct, pe un asemenea geam aburit, n-ar putea fi regele Ciob al globurilor de cristal.

Dar, vorba lui Gil Dobrică: „Munți și văi, munți și văi”, așa că „Hai acasă!”, la Timișoara. Și fiindcă e duminică și ultima zi a Târgului de Carte Gaudeamus, hai la CRAFT, la Centrul Regional de Afaceri!

Unde, la prânz, bătea vântul. Și, parcă deloc întâmplător, pe la urechile puținilor, îngrozitor de puținilor vizitatori, fado-ul. De fapt, fado după fado, destin după destin, soartă după soartă. Una mai tristă decât alta, oricât de frumos copertată și expusă.

Dar nu despre alchimia mea cu târgurile de carte vreau să vorbesc aici. Ea a sărăcit în plumb — și-atunci, de unde aur? Și nici despre organizarea evenimentului în capitala noastră, unde, oricum, cultura scrisă a intrat cu corp de subsol în analele TM 2023. Nici măcar despre expozantul care, venit de la Iași pentru cele cinci zile de „Gaudeamus — Carte de Învățătură”, se felicita că o făcuse singur. Și, în loc de cuvinte (editor fiind!), îmi arăta factura pe care trebuia să o plătească pentru metrii lui pătrați de stand și, în oglindă, situația vânzărilor. Nu voi vorbi nici despre o timișoreancă a noastră, care-mi mărturisea că a stat degeaba, de miercuri până duminică, acolo. Vânduse câteva cărți — „multe” în comparație cu cei care nu dăduseră, până la spartul târgului, niciun exemplar. „Niciunul” —a ținut să pronunțe „în clar”.

Mă voi rezuma doar la așa-zisul scandal al Târgului Gaudeamus — Carte de Învățătură de Minte (cum glumea pe vremuri simpaticul poet Paul Daian — un fel de mascotă a târgurilor și saloanelor de carte), ocolind, sper, cu grație, esența lui — de altfel, destul de neinteresantă.

Dar ca să mă opresc la niște „nimicuri” ale polemicii dintre coordonatorul lucrării Formația Phoenix: muzică, politică, filosofie, Editura Universității de Vest, l-am numit pe lector universitar „titular” Emanuel Copilaș, și noi, ceilalți, probabil, am nevoie de două citate:

1. „După ce ai trecut de duiumul de dezacorduri, fraze fără logică gramaticală, semne de punctuație lipsă sau puse aiurea, cuvinte inventate, repetiții și supraformulări, cu Dasein-ul lui Heidegger, Copilaș a atins culmile penibilului, aș putea spune.” (Mimo Obradov)

2. „Când începi să analizezi o carte numărând virgule, litere mâncate, mici erori gramaticale, scăpări etc., toate editurile de astăzi au probleme cu personalul, din păcate mai apar lucruri din acestea, sunt firești, dar, când faci asta, numeri virgule lipsă și de câte ori a apărut un cuvânt, ăsta nu e un semn bun. Încerci să abați atenția de la ideile și analiza fundamentală produsă în acel volum, spre chestiuni minore și să atragi o reacție emoțională, puerilă.” (Emanuel Copilaș)

Și chiar mă opresc aici, fiindcă orice comentariu mi se pare o pierdere de timp. Și de erori gramaticale, de litere mâncate, de virgule puse aiurea.

Parcă am dat cu dosul palmei pe geamul aburit al vagonului și dintr-odată am văzut gara în care coborâm cu toții. O gară pustie într-un pustiu aburit.