România nu şi-a respectat şi preţuit niciodată valorile. E o boală veche, încă de dinainte de contemporaneitatea imediată. Aşa se face că marile minţi ale neamului s-au exilat sau au fost nevoite să se exileze. Un mic inventar ne dă uşoare frisoane: Caragiale, Săineanu, Gaster, Coandă, Brâncuşi, Enescu, Ionesco. Plus cei de după 1944: Eliade, Cioran, Palade, Gheorghe Zamfir, Nadia Comăneci ş.a.m.d. Acolo, în cea străinătate, ei au fost mereu argumentele palpabile ale unei culturi cu vocaţia universalului. Numai că, din păcate, exilul românesc, diaspora noastră, a fost mereu dezbinată şi cutremurată de intrigi şi neînţelegeri. Poate că asta explică şi unele atitudini de neînţeles în alte condiţii. Între acestea, ceea ce s-a întâmplat după moartea lui Ioan Petru Culianu.
Fiindcă, iată, au trecut 26 de ani de când, într-un 22 mai 1991, a fost asasinat unul dintre cei mai importanţi intelectuali români postbelici. Ioan Petru Culianu, discipol al lui Mircea Eliade, profesor la Divinity School din Chicago, autor al unor docte şi stranii tratate de istorie a religiilor, a fost ucis mişeleşte la puțin peste 40 de ani. Cine şi de ce l-a asasinat într-o toaletă a Universităţii din Chicago, de ce tocmai acolo, din ce cauze, iată tot atâtea enigme rămase nerezolvate nici acum.
Cea mai gravă întrebare însă rămâne şi acum: nu cumva România nu a făcut totul pentru a da de urmele asasinilor?! Unul dintre cei mai insistenţi cercetători ai morţii lui Culianu, Ted Anton, opina, de mult, că, mai întâi, Universitatea din Chicago ar fi trebuit să-şi folosească prestigiul şi puterea pentru a exercita presiuni asupra Poliţiei, FBI-ului şi guvernelor Statelor Unite şi României în scopul găsirii făptaşului. La acea dată un asemenea gest al guvernului de la Bucureşti era puţin probabil, fiindcă I.P.Culianu a fost unul dintre cei mai virulenţi atacatori ai noii stăpâniri şi scria extrem de agresiv despre persistenţa Securităţii în „noua” Românie.
Încă mai ciudat e faptul că Divinity School nu a oferit nici o recompensă pentru informaţii, mai mult chiar, nici nu a răspuns propunerii decanului de a oferi o bursă in memoriam şi de a lăsa un fel de testament al lui Culianu în facultate sau la bibliotecă. Culmea, vizitând Divinity School, nu găseşti nici măcar o singură carte a lui Ioan Culianu în vitrina care prezintă cărţile profesorilor din facultate! E ca şi cum ar fi fost o uşurare pentru toţi dispariţia tânărului discipol al lui Mircea Eliade.
Dincolo de inamiciţiile fireşti în asemenea medii, ipoteza lui Anton este că în această oribilă crimă au fost implicaţi ofiţeri ai fostei Securităţi. Argumentul său: umilirea. Cineva s-a complicat foarte mult pentru a comite acest asasinat într-un compartiment de toaletă publică, un loc foarte riscant pentru o crimă. Mai mult, ar putea fi o coincidenţă — se întreabă retoric autorul — că articolul referitor la crimă din revista „România Mare” atrăgea atenţia că locul a fost astfel ales încât victima să fie umilită şi să se elimine posibilitatea ca I.P. Culianu să devină martir sau simbol?
Ultima ciudăţenie vine, de data asta, dinspre România anilor 1996-2000, când regimul Constantinescu nu a făcut nimic pentru a ajuta ancheta. Nu a redeschis dosarul prin angajarea unor avocaţi, nici măcar nu a oferit recompensa de câteva zeci de mii de dolari în locul Universităţii Chicago!