A fost o vreme când mi se părea imposibil să fii poet și să nu porți plete. Cum să ai pretenția că scrii versuri, dar să umbli tuns? Tunși trăiau restul, dar nu și poeții! Eram student, la începutul anilor ’90, venisem dintr-o lume ce trăise în dictatura lui Ceaușescu, în care să ai părul lung, băiat fiind, era un act de bravură. De curaj… imposibil, mai exact, fiindcă școala era obligatorie și n-aveai cum să scapi netuns. Nu te lăsau să intri la ore dacă aveai lațe.
Așa că, ajuns la Timișoara, după ce făcusem armata (unde m-au tuns numărul 1) și după ce nea Nicu a căzut (și la figurat, și la propriu), mi-am lăsat părul să crească. Nu pe frunte, fiindcă mi-ar fi intrat în ochi și, cum jucam baschet, riscam să nu dibuiesc pe unde e coșul în care urma să arunc mingea. Așa că prin anul 2 aveam o frumusețe de pleată, pe care mi-o strângeam în coadă, când voiam să înving.
Destui dintre poeții pe care îi vedeam prin urbe erau pletoși. Cel mai cel dintre ei, Ion Monoran. Iar Monoran scria bine. Deci, mi se verifica ipoteza: nu doar că nu mergea să fii poet dacă n-aveai podoba capilară conformă, dar nu puteai, în niciun caz, să fii unul bun!
În vara lui 1992 a fost cumplit de cald. Greu cu învățatul pentru examene, greu cu bătutul mingii pe terenul de baschet, greu cu toate. Din cauza căldurii, universul, cu ale lui, își crește volumul și se mișcă mai încetișor. Or, oltean fiind, voiam viteză. Ca să îmi măresc coeficentul de aerodinamicitate, am hotărât să îmi mai iau din freză. Freza însemnând părul din față. Pleata avea rostul și sensul ei, fiind de neatins. Ba chiar speram să crească, să tot crească, să-mi pot împleti o coadă, cum văzusem eu pe Corso la un nene ce arăta strong.
Într-o zi fierbinte ca înțepătura de viespe, am purces spre frizeria din spatele cantinei 4, din Complexul studențesc, acutala Facultate de Drept. Era clocot, curgeau apele pe mine, iar în frizerie, furnal. N-am așteptat deloc, fiind singurul client. Nici muște nu erau. Domnul frizer mi-a indicat scaunul. Erau două. M-am așezat, mi-a pus la gât șervetul ăla lung și lat, care te apără de propriu-ți păr, și m-a întrebat „cum să fie”. Scurt în față, deloc în spate, cu mașina pe laterale, am indicat din două răsuflări. Nu mi-e cald? m-a întrebat. Ba… Și să nu-mi taie pleata? Doamne-ferește! Nici măcar așa, un pic, s-o aranjeze? Nu! Dar nici vârfurile, că uite cum stau… (Asta cu luatul din vârfuri o auzisem prin căminele de fete, unde mai scriam câte-o poezie, două. Ele nu-și luau decât vârfurile.) Așa că am cedat: bine, puțin din vârfuri, dar foarte puțin.
Frizerul s-a apucat încet de treabă. Mi-a stropit claia cu apă, a pieptănat-o, mi-a găsit cărarea și a început să taie. Cu foarfeca, meticulos, trecându-mi părul prin pieptăn și luând ce era de luat. La mici răstimpuri, făcea unu-doi pași în spate, așa cum fac pictorii ca să aibă o perspectivă mai bună asupra tabloului la care tocmai lucrează. Căldura mă muiase, chestia aia care mă strângea de gât și mă făcea să arat ca Zorro ajuta transpirația să iasă și mai abitir din mine. Am început să picotesc ca un motan scărpinat pe blană. Omul nu se grăbea, nu avea mușterii, și era, evident, artist. Când a ajuns cu lucrarea în spatele meu, am deschis ochii. M-a privit cu interes profesional, iar eu, în oglindă, prin reflexie, l-am încurajat cu o privire galeșă. Luăm puțin m-a anunțat, am încuviințat din pleoape, apoi le-am lăsat acolo, una peste alta. Era după-masa, cald, mâncasem două ciorbe, o farfurie de orez cu niscai chiftele și eram toropit de căldură. Auzeam foarfeca, simțeam pieptănul, deslușeam pașii în spate, simțeam foarfeca. Ca prin vis. M-am trezit abia când maestrul a exclamat: Altă viață, domnu’ student! M-am uitat: arătam plauzibil, cu toate firele la locul lor, cu o freză bine conturată, care punea în evidență fruntea lată, doldora de versuri încă nescrise. După ce mi-a dat jos capa și mi-a eliberat mâinile ce se umeziseră sub ea, am dus dreapta la ceafă, ca să-mi mângâi coama. Pleata mea, crescută încetișor, greu, ca o fetiță mofturoasă. Însă copilița nu era acolo. Am dus și stânga la ceafă. Degeaba! Ochii mi-au căzut la picioarele scaunului: pletele mele zăceau secerate pe jos și parcă zâmbeau împăcate cu sine. Ce-mi făcuși, dom’ne?! Îmi tăiași părul! Ți-am făcut un serviciu, crede-mă… Îți stă mult mai bine așa… Dom’ne, eu hotărăsc cum îmi stă mai bine! Eu! Ți-am spus să nu-mi tunzi naibii pletele! De la început îți zisei asta! Ce plete, alea erau plete, două la leu… Zău, ești mult mai bine așa. Crede-mă. Era păcat să…, ești băiat frumos. Și uite, e din partea mea. Hai, să fii sănătos și să ai baftă!