Trenul alerga pe șine cu o viteză amețitoare, semn că mecanicii își doreau din toți rărunchii să ajungă și ei, alături de sutele de călători din vagoane, cât mai repede la casele lor. Pe ecranul mare din mijlocul vagonului-restaurant apăruse deja mesajul, în germană, engleză și franceză, că până la Viena mai sunt doar 100 de kilometri.
La acea oră, puțin după miezul nopții, în restaurant se aflau câteva persoane, care se mulțumeau să privească pe geamurile trenului, prin care vedeau o beznă adâncă, înlocuită, din timp în timp, de luminile oferite de așezările umane risipite de-a lungul căii ferate.
Un bărbat de aproape șaptezeci de ani, îmbrăcat într-un sacou în carouri maro, cu părul natural, alb în totalitate, citea numărul din ziua aceea al unui ziar pe hârtie, de limbă germană, „Die Welt”, mai precis. Omul dădea foile ziarului gros și auster, cu zeci de pagini, cu dedicația și plăcerea vechilor cititori de presă serioasă, de calitate, de altă-dată. Se uita foarte rar la bucatele din farfurie, un șnițel vienez asezonat cu cartofi gratinați, și sorbea la fel de rar din paharul cu bere dinaintea sa.
Două mese mai departe, doi tineri plictisiți, studenți probabil, butonau telefoanele mobile, printre căscaturi dese, semn că erau obosiți la culme după sutele de kilometri parcurși până la ora aceea.
Nu departe de ei, se afla un cuplu de vârstă mijlocie, ea, o blondă de vreo 40 de ani, înaltă și cu un trup bine proporționat și încă ispititor, în vreme ce el, bărbatul, lung de peste un metru și nouăzeci de centimetri, solid, aducea izbitor cu un un neamț venit din pădurile Bavariei.
Nu departe de capătul vagonului-restaurant, în proximitatea bucătăriei acestuia, stăteau, aparent unul în fața celuilalt, alți doi tineri, o fată și un baiat, de astă dată, a căror vârstă nu depășea, cu siguranță, pragul adolescenței întârziate din zilele noastre: 21–22 de ani.
Băiatul se făcea că citește mereu te miri ce pe ecranul tabletei sale, dar, de fapt, trăgea cu ochii tot timpul către fata dinaintea sa.
Aceasta, înaltă și îmbrăcată elegant, cu o fustă ce depășea linia genunchilor și cu un sacou galben-lămâie, peste care, deși în tren nu era câtuși de puțin frig, își trăsese un pardesiu croit impecabil, scria cu febriliate, și parcă în transă, propoziții și fraze imposibil de descifrat, pe ecranul propriei tablete.
La un moment dat, privirile celor doi se întrepătrunseră, iar impactul privirii fetei asupra băiatului a fost ca și când acesta s-ar fi curentat la o sursă de 220 de volți!
Înainte de a-și roti capul, precum un fachir în plină acțiune cu focurile aprinse în jurul său, și de a privi tâmp și rușinat pe geamul trenului, simțindu-se de parcă i-ar fi furat tableta tinerei, acesta își spuse că nu mai văzuse niciodată asemenea ochi. Erau niște ochi de un verde atât de pur, încât bietul de el nu găsi altă comparație decât aceea a palorii de un verzui electrizant al Mediteranei, la amiază, pe una din coastele sudice ale bătrânului continent.
Nu mai știu dacă fata i-a adresat câteva cuvinte (firește că i-a vorbit), sau doar avusese el senzația că visează, devastat, încă, de forța acelui curent imaginar care i-a străbătut, totuși, toate oasele și toți mușchii.
„Mă cheamă Mira, am 21 de ani și studiez medicina la Viena, mai spuse fata, tu cu ce te ocupi?”, auzi, acum, cât se poate de clar, vocea tinerei din fața sa.
,,Mă numesc Paul, și sunt si eu student la Viena, dar nu la …medicină!, îi răspunse, în sfârșit, natural, încercând o glumă băiatul, înalt și zvelt și el, precum splendida creatură feminină care îl privea cu insistență deloc mimată.
„De unde ești?”, continuă fata.
„Din Germania, însă m-am născut undeva, într-o țară numită România, de unde părinții mei, de origine germană, au plecat acum vreo 15 ani”, răspunse Paul, dintr-o dată, parcă din nou stăpân pe sine.
„Dar tu nu arăți deloc a austriacă”, adăugă, ironic, firește, băiatul continuând să-i cerceteze, cu aviditate și neastămpăr, trăsăturile feței și tot corpul Mirei.
„Și eu vin tot din România, locuiesc într-un oraș din vestul țării, de care n-ai auzit, sunt sigură, vreodată, se numește Timișoara”, fu rândul fetei să-l ia în balon pe băiat.
„Nu se poate!”, rosti din nou tânărul. „Nu pot să cred așa ceva, știi că și eu m-am născut și am locuit până la vârsta de șase ani la Timișoara?”
Uluiți de astfel de coincidențe, cei doi nu-și mai vorbiră vreme de câteva secunde bune, pesemne un minut întreg, apoi izbucniră într-un soi de râs puternic și provocator care îi făcu pe toți oamenii din vagonul-restaurant să întoarcă fețele spre ei.
Trenul intră apoi în Gara Centrală din Viena, iar tot ce mai puteau auzi și vedea călătorii din vagonul-restaurant, grăbiți, ce-i drept, să-și ia bagajele și să coboare au fost vocile și gesturile de o tandrețe vecină cu „otrava” pasiunii amoroase a doi tineri născuți în Est și debarcați în capitala Imperiului îndrăgostiți lulea.