Nu am sărbătorit Ora Pământului. Nici pe cele 24 ale Poeziei, cu toate că am avut o tentativă: am încercat (și chiar reușit) să citesc, în dimineața de 21 martie, versuri pe Facebook. Dar, pentru că mă aflam într-o zi internațională, care include, nu exclude, le-am citit și pe cele bune, și pe cele proaste, acestea din urmă cu multe, infinte comentarii gingașe, care mai de care mai din inimă. Și nici ziua mea n-am sărbătorit-o în ultimii ani. Oricum, în fiecare zi e o zi. E o inflație de zile ale zilelor. Implicit, de ore ale orelor. De ce să mai contribui și eu la ea? Nu ajunge că tipăresc zile, ca un socialist cu puțină carte ajuns la putere?
Și, bineînțeles, n-am stins lumina la 20:30, în 25 martie. Nu pot s-o fac, nu-mi dau nici măcar dreptul romantic s-o fac. Știu prea bine cum e fără lumină, cum e la lumânare. Nu am uitat una din urâțeniile absolute ale comunismului: întunericul. Și nu oricare, ci întunericul de peste tot: de afară și dinăuntru, de pe stradă și din casă.
Urăsc prea mult stingerea intenționată a unui bec, ca să pun mâna pe întrerupător din mimetism ecologic. Economia de lumină nu are nimic nobil. Nici pământean, dacă vreți. Iar dacă ne-am întoarce din nou la lumânare, ar trebui, până la urmă, cu antecedentele noastre absurde în domeniu, să dăm o lege prin care — iertați-mi, vă rog, cinismul — să fie interzisă total iluminarea în spațiile publice închise, indiferent de forma de proprietate, pentru a-i proteja pe nevăzători. Sigur, la lumânare, balenele și urșii polari s-ar simți mai bine, dar ce fum de la iluminatori (consumatorii de lumină, n.n.), ce atentat la sănătatea publică a neiluminatorilor (cât de tragic ar fi să se numere printre ei copiii, pentru care, pe becuri, ar trebui să se imprime imagini oribile, asemenea celor de pe pachetele de țigări)!
Dar să nu se creadă că am ceva cu sărbătorile: ele sunt esențiale în viața noastră. Le prefer însă pe cele religioase și… astronomice. Așa că, pe 21 martie, m-am gândit, „echidistant”, mai mult la echinox și la prima ediție a zilei (tot astronomice) oltenilor din Banat (fiind 50%…, ați ghicit!). Cu zilele internaționale am ce am.
Și nu mă omor nici după ecologia de azi, o tot mai evidentă bijuterie a coroanei bogaților și, prin contaminare, o bomboană pe coliva celor de lângă ei. Sunt curios dacă, de Ora, australiană, la origini, a Pământului, cu o vechime de 10 ani, în care a făcut prozelitism din plin, pe toate continentele, în China, de pildă, s-au stins sau nu becurile, măcar pentru o oră din cele 14–16 de muncă pe zi, și s-au scos sau nu din priză mașinile de prespălat jenși în fabricile de blugi, mai ales în secțiile de învechire a denimului, de unde substanțele toxice și scamele de bumbac iau drumul plămânilor și al râurilor fără bilet de călătorie, circulând, așadar, la liber. Înclin să cred că nu, altfel pantalonii noștri n-ar pleca etichetați de firme celebre spre străzile de shopping din marile orașe europene cu 4 euro perechea (preț bine umflat și de distribuitorii chinezi). Unde ajung, ușor, în funcție de brand, la 100.
Dar, după cum ni se strigă din stânga, din dreapta, ca ultimilor debusolați de pe lume, avem nevoie de modele, de inițiative (oare nu noi suntem cei care-și postează cu promptitudine, de la mic la mare, în Ziua Alegerilor, cărțile de identitate cu abțibildul votat proaspăt lipit pe spate?), chiar dacă tehnologia va rezolva și problema curățeniei curentului electric. Tehnologia în fața cărei suntem tot mai stupizi: mai lenți în umanism decât (apropo de China) un Panda în sex, dar vajnici utilizatori.
În fine, lumea nu e dreaptă, și nici dioxidul de carbon provenit în urma producerii electricității nu e altfel. Doar clasa politică e la fel. Iar a noastră, și mai cu moț. Ce să-i faci, dacă, la 1907, țăranul român n-a strigat: „Noi vrem Ora Pământului!”, ci, pur și simplu, integral eco: „Noi vrem Pământ!”