Andra Mateucă a absolvit cursurile Colegiului Național „Tudor Vladimirescu” din orașul său natal, Târgu-Jiu. Este absolventă a Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest Timișoara. În prezent este angajată consilier în cadrul Primăriei Municipiului Timișoara.

Membră, din studenție, a Cenaclului „Pavel Dan” din Timișoara, pe care îl frecventează și astăzi cu plăcere, în funcție de timpul disponibil. A fost membră a Asociației „Pro Arta” Timișoara, între anii  2009 și 2011, participând la următoarele proiecte culturale : „Cărţile vin la tine în cartier. Citeşte şi dă mai departe” — 2009;  „Stai cu burta pe carte” — 2010; Biblioteca mobilă Pro Arta Timişoara, în cadrul programului Timișoara — Mica Vienă, 2010. Este prezentă cu versuri și proză scurtă în antologii și reviste literare și a publicat patru volume de poezie: Incognito, Editura Ager, 2001, Duminica e o poză cu tine, Editura Diacritic, 2015, Peste calea ferată au trecut toate vacanțele, Editura Eikon, 2018, Distileria de urgență, Editura Eikon, 2020.

Robert Șerban: Ești prima scriitoare de la tine din familie? Ce ți-a venit de-ai scris poezie și, mai ales, cum de te-ai luat în serios cu asta?

Andra Mateucă: Da, sunt prima scriitoare din familia mea și mă bucur mult când îmi văd cărțile în biblioteca părinților, acasă, în Târgu-Jiu. Părinții mei au absolvit cursuri cu profil real, dar citeau literatură și cumpărau multe cărți. Mi-au povestit că eram un copil curios și dornic să mi se citească. Ajungeau acasă de la serviciu și, după ce mâncau, făceau cu schimbul la citit; preluau ștafeta de la bunica, ale cărei poezii și povești le savuram de când mă trezeam. Până la urmă, au cumpărat un pick-up și foarte multe discuri cu povești, scăpând de corvoada frumoasă, dar și solicitantă a cititului de povești și poezii. La vârsta de aproape șase ani am învățat să citesc cursiv, așa că am început să devorez  cărțile. Încercam să-i citesc și surorii mele, care avea pe atunci un an și era cam gălăgioasă și neatentă la efortul meu.

Mi-a plăcut poezia de când mă știu; ai mei mă mai pedepseau uneori, după ce săvârșeam vreo năzbâtie, punându-mă să învăț câte o poezie, până când și-au dat seama că pentru mine nu era deloc o pedeapsă.

O cărticică găsită stingheră, pe ultimul raft al bibliotecii, m-a apropiat și mai mult de poezie. Cred că eram în clasele gimnaziale, iar cartea cuprindea o selecție din poemele poetului american Carl Sandburg, în traducerea lui A.E. Baconsky;  m-a cucerit definitiv și știu că am purtat o lungă discuție cu profesoara mea de limba română din gimnaziu. Am avut noroc de profesori foarte buni și dăruiți, care m-au încurajat și sprijinit și care continuă să predea în afara canoanelor și astăzi.

După absolvirea cursurilor liceale în orașul natal, am intrat la Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest Timișoara și m-am bucurat din plin de studenție. În primul an de facultate, colegul meu, Adrian Petru Stepan (prozatorul), mi-a propus să mergem la Cenaclul Studențesc „Pavel Dan”, pentru că văzuse un afiș în holul universității, și eu am acceptat cu bucurie. Așa am început să mă iau și mai în serios, să ascult sfaturi pertinente, recomandări de lecturi și să-mi cizelez scriitura;  datorez multe cenaclului, în special coordonatorului său, inimosul poet Eugen Bunaru, de care mă leagă o prietenie frumoasă și care mi-a fost alături la multe evenimente și proiecte. Perioada petrecută la cenaclu a creat multe prietenii care durează și azi. Atunci am început să public poeme în Forum studențesc și în revistele Orizont și Vatra, care găzduiau texte ale membrilor cenaclului.

Pot spune cu bucurie că perioada petrecută intens în timpul studenției la cenaclu a fost definitorie pentru ce a urmat; mi-a dat imboldul necesar pentru a aborda serios și curajos poezia.

R.Ș.: Cum a fost și când prima ta întâlnire cu un scriitor în carne și oase?

A.M.: Prima întâlnire cu un scriitor în carne și oase a fost extrem de familiară, asta pentru că scriitorul, poetul şi umoristul Al. Doru Șerban era pentru noi tatăl lui Radu, colegul nostru de clasă. Eram în clasa a V-a și întâlnirea a avut loc în cadrul unei ore de limba română, unde, în calitate de invitat, ne-a povestit despre scrisul său, despre viață și ne-a răspuns la întrebări. Atunci mi-am dat seama că îmi place mult să descopăr omul din spatele scriitorului. Din păcate, Al. Doru Șerban a plecat mult prea devreme la cele veșnice.

R.Ș.: Ai o legătură importantă — ca mulți scriitori timișoreni — de Cenaclul „Pavel Dan”, de la Casa Studenților. Crezi că pandemia, care ne-a ținut la distanță unii de alții și care ne-a obișnuit cu interacțiunile intermediate de computere și telefoane, a dat o lovitură mortală ideii de cenaclu, ori, dimpotrivă, această formulă de întâlnire literară va avea și mai mulți adepți?

A.M: Pandemia a sistat o lungă perioadă întâlnirile directe, dar cenaclul s-a adaptat, recurgând la lecturi și întâlniri în format online. Poetul Eugen Bunaru a gândit și, împreună cu membrii cenaclului, a lansat proiectul Poezia merge mai departe, cu lecturi în format video din creațiile cenacliștilor, dar și cu participarea unor invitați, poeți, poete reprezentativi/e ale promoțiilor cele mai recente, care au fost postate pe blogul și pe pagina de Facebook a cenaclului. Este acolo o echipă care a făcut și face, în continuare, o treabă grozavă și care așteaptă oameni care să i se alăture, atât fizic, cât și în format online. Mă refer aici la Eugen Bunaru, Anastasia Coste, Ciprian Baciu, Alexandru Higyed și Alexandru Colțan. Mai dau și eu o mână de ajutor, în funcție de timpul disponibil.

Pandemia nu a aplicat lovitura mortală ideii de cenaclu, întâlnirile continuând să de desfășoare, așadar, și online, ca o soluție pertinentă. Din fericire, odată cu ridicarea restricțiilor, am constatat cu bucurie o poftă a oamenilor de a participa fizic la întâlnirea cu poezia, cu literatura, în general, în încercarea de a recupera cât mai mult din timpul petrecut online.

R.Ș.: La ce e bun scrisul de literatură? Cu ce te ajută?

A.M: Percep scrisul ca pe un mijloc de comunicare, de apropiere de ceilalți; îmi creează o stare de bine, este câteodată un mijloc de exorcizare a „demonilor” cotidieni, dar și de autocunoaștere. Mă ajută să (mă) dăruiesc, să mă iert, să mă vindec. Mă bucur enorm când cineva îmi spune că s-a regăsit într-un poem de-ale mele și că a locuit acolo câteva secunde.

Câteodată scriu ca să nu uit. Îmi pare rău că nu am fost întotdeauna atentă la poveștile bunicilor și la sfaturile lor; cuprindeau seninătate, înțelepciune și simplitate. De la bunica am învățat, de mică, cum să port cu mândrie o ie și cum să-mi împreunez corect degetele pentru rugăciune. Uneori eram chiar convinsă că toată blândețea, înțelepciunea și răbdarea din lume erau destinate numai bunicilor care aveau grijă de nepoții lor neastâmpărați. Tot bunica mi-a zis că dacă un om vine la poarta ta și cere apă și pâine, e păcat mare dacă nu-i dai și e creștinește să mai pui și niște roșii lângă, să se bucure flămândul.

Ca să nu o supăr, respectam superstițiile pe care le impunea cu rigoare: nu aruncam gunoiul seara, după lăsarea întunericului, nici eu și nici bunicul nu fluieram în casă — se spune că fluieri a pagubă —, dacă răsturnam sarea, era pericol de ceartă, fapt pentru care luam un pumn de sare și îl aruncam peste umărul drept, după ce măturam curtea, nu aruncam praful la răsărit și niciodată, dar niciodată, nu mergeam la culcare supărați, pentru că reușea să alunge cu vorbe bune toată amărăciunea unei dispute.

Am scris despre bunici o povestire „Despre bunici cu acte în regulă”. În noaptea după ce am scris povestirea, am visat-o pe bunica mea (plecată la cele veșnice împreună cu bunicul, fiecare într-o toamnă târzie) care mi-a spus: „Sunt foarte fericită că m-ai sunat.”

Scrisul este ceva personal și autentic, în care mă risipesc frumos, cu dărnicie.

R.Ș.: Dar cititul?

A.M:  Cititul este un catalizator, un combustibil pentru scris, dar și un mijloc de evadare din rutină, din cotidian. Din fericire, citesc mult. Am un ritual al cititului pe care l-am dezvoltat și perfecționat în timp. Înainte de a adormi, seara, citesc cel puțin douăzeci de pagini și nu mă abat de la regulă nici în concediu. În bagaje pun obligatoriu cărți, dintre care cel puțin una de poezie. În concediul de anul trecut am pus în bagaje, pentru prima oară, și ochelarii de citit, întrucât în august am devenit, oficial, ochelaristă.

R.Ș.: Cât de ușor scrii? Ce condiții „atmosferice” trebuie îndeplinite ca să faci asta?

A.M: Nu mă forțez să scriu. Este necesar să mă „încarc” din lecturi, din experiențele mele, ale altora, din laboratorul intern, din secvențe cotidiene, imagini citadine, toate trecute, evident, prin filtrul propriu de percepție poetică. Mi se întâmplă ca poemul să se înfiripe și să-mi vorbească; mai ales noaptea, când îmi este atât de clar în minte și mă gândesc că abia aștept să mă trezesc dimineața și să-l aștern pe hârtie. Mare greșeală. S-au pierdut multe poeme în felul acesta, cred că ți s-a întâmplat și ție. Așa că, de ceva vreme, mă trezesc, indiferent de oră, și-l notez, urmând să revin asupra lui, până la forma finală.

Îmi place să mă simt confortabil când scriu; să nu fiu distrasă, să mă mențin atentă doar asupra scrisului; mă cuibăresc în colțul meu, luminat de un lampadar bizar, pun muzică în surdină, de cele mai multe ori jazz de relaxare, scriu prima dată cu stiloul într-un caiet și apoi transcriu pe laptop. Soțul meu îmi respectă aceste momente, s-a obișnuit cu mine.

Îmi amintesc că eram într-o iarnă la o cabană și, timp de două ore, am făcut poteci în zăpadă, gândindu-mă la o povestire pe care am așternut-o ulterior pe hârtie în fața sobei cu lemne.

R.Ș.: Cum și când se ratează un poem?

A.M: Mi se întâmplă să ratez un poem când îl încarc exagerat, din dorința de a spune, de a împărtăși cât mai multe. E ca în dragoste, e bine ca totul să fie dozat, nu oferit din prima, cu riscul de a copleși. Bineînțeles că mai există și riscul autopastișării, altă capcană care trebuie înlăturată.

R.Ș.: Cine îți spune că un text ți-a reușit? Ce te determină să îl publici?

A.M: Cred că îmi reușește un text când îl simt autentic, onest, neafectat, fără încărcături inutile. Intervin pe text, în carne vie, cu bisturiul, până îl aduc la forma despre care vorbeam și atunci îl consider pregătit pentru a fi publicat. Când sunt mulțumită, îl citesc, eventual, soțului meu și câtorva prieteni, scriitori.

R.Ș.: Faptul că ești femeie a făcut mai simplu ori mai dificil statutul tău de scriitoare?

A.M: Cred că un bărbat poate demonstra mult mai ușor ceva, poate câștiga mai facil o competiție și poate avea un cuvânt mai greu de spus, prin însăși natura lui. Suntem, structural, diferiți și poate asta determină și așteptări diferite. Din fericire, cred într-o abordare sănătoasă a diferențelor: umorul și autoironia, bine strunite, pot fi mecanisme valide de atenuare a acestora. Mai cred cu putere că eleganța trebuie să fie prezentă în relațiile de orice natură. Și că în spatele oricărui text reușit se află un scriitor (indiferent de gen).

R.Ș.: Cu ce poem scris de tine ai participa la o antologie universală a poeziei?

A.M: Aș alege poemul acesta:

fiecare sfânt are un câine de pază

ar trebui adăugați obligatoriu în icoane

declarați martiri

cu epopee și sărbători religioase

la birtul din comună un turist german

se chinuie să ceară un coniac

tanti viorica îi dă o țuică

și îmi face cu ochiul

știe ea ce știe

oricum a noastră e mai bună

 peste tot sfinții se nasc la fel

între casele vechi se ridică sfidător un bloc cu patru etaje

cu uși termopan care nu se închid niciodată

prin care intră noaptea câinii cuminți ca îngerii

să nu trezească poveștile amorțite și bețivii lor

dimineața

ploaia spală chipurile câinilor

și ale sfinților