Sven Popović s-a născut la 19 septembrie 1989, în Zagreb, acum situat în Croația, dar pe atunci în Iugoslavia. Prozele sale scurte au fost publicate în antologia tinerilor scriitori croați (Bez vrata, bez kucanja, Sandorf 2012), într-o colecție de proză scurtă „Record Stories” (Aquarius Records, 2011) și în diverse reviste și webzine, precum Quorum, Zarez și Arteist. A contribuit, ca jurnalist independent, la mai multe reviste, precum Zarez, Aktual, și la revista de stânga austriacă Wespennest, dar și la scrierea de recenzii literare și de albume pentru diverse reviste web.
Colecția sa de proze scurte Ultima noapte (Meandarmedia) a apărut în 2015 și a primit recenzii excelente. Mai multe dintre poveștile sale au fost incluse în „Best European Fiction 2017” (Dalkey Archive Press). A doua sa carte, Uvjerljivo drugi, a fost publicată în 2018 și a primit, de asemenea, recenzii excelente. Last Night urmează să fie publicat de Dalkey Archive Press în 2020. În luna noiembrie a acestui an, Sven Popović este, alături de Marin Mălaicu-Hondrari și Philip Ó Ceallaigh, scriitor invitat în Timișoara, la prima ediție a rezidenței literare La Două Bufnițe, prima rezidență de acest gen din capitala Banatului.
Robert Șerban: Te prezinți ca fiind scriitor sau eviți asta?
Sven Popović: Depinde. Dacă cineva mă întreabă ce fac, voi spune că sunt scriitor, dar nu voi spune asta din prima. Sună de parcă te-ai lăuda, când nu e niciun motiv de laudă. Nu voi vorbi nici despre ceea ce scriu, dacă nu sunt întrebat. Nu e nimic mai rău decât să asculți un scriitor vorbind încontinuu despre ceea ce scrie.
R.Ș.: În Croația, poți face din scrisul de literatură o meserie din care se poate trăi?
S.P.: Nu, nu pot. Nu cred că poate cineva în zilele noastre. Poți să o faci pentru câteva luni, dar majoritatea colegilor mei au joburi de zi cu zi. Cei norocoși, de obicei scriitorii mai în vârstă, vor primi o rubrică într-un ziar sau o revistă. Noi, restul, lucrăm, și nu cred că asta e un lucru rău. Poți experimenta la prima mână capitalismul dus la extrem.
R.Ș.: Cât de complicat a fost pentru tine, sau a devenit pentru tine, faptul că tatăl tău e și el scriitor? Care e motivul literar pentru care ai cel mai des dispute cu taică-tu?
S.P.: Nu a fost, să fiu sincer. Am avut un editor și un coleg la mine acasă, ceva ce mulți dintre prietenii mei nu au avut. Nimeni nu ridică din sprânceană când fiul unui doctor calcă pe urmele tatălui sau mamei lui, deci nu văd de ce ar fi un mare lucru. Bineînțeles, vor exista mereu oameni care vor spune că am primit atenție sau că am fost observat doar datorită tatălui mei, dar nu îi bag în seamă, din moment ce nu mi-o spun niciodată în față. Tatăl meu și mama mea au făcut ce ar trebui să facă orice părinte pentru copiii lui: să le deschidă uși și să nu îi împingă pe acele uși, să îi lase să exploreze pe termenii lor, în ritmul lor. Cât despre dispute, nu sunt multe, din moment ce suntem de acord în majoritatea timpului. El nu este, totuși, un fan al postmodernismului sau al literaturii foarte experimentale, deci mai avem discuții legate de Thomas Pynchon sau unele texte mai experimentale ale lui Roberto Bolaño, pe care eu le ador.
R.Ș.: Ești rezident la Timișoara. Ai început „povestea” cu o carantină de opt zile, în care ai fost obligat să stai într-o casă necunoscută. Ce-ai făcut cu acest timp, cum „l-ai omorât”?
S.P.: O, câteodată nu ies din apartamentul meu pentru opt zile. Și lasă-mă să te corectez, au fost 10 zile de carantină. M-am plimbat prin curte. Am fumat în curte. Am băut în curte cu ceilalți rezidenți, Philip și Marin. Am gătit. Dar, cel mai important, am citit și am scris și am visat cu ochii deschiși. Nu a fost foarte dificil, dar m-am bucurat să ies, chiar m-am bucurat, am mers pe jos cinci ore în ziua aceea.
R.Ș.: Ai vreun plan literar cât stai în Banat sau — fii sincer! — vrei să vezi, să te plimbi, să te odihnești?
S.P.: Bineînțeles, am venit aici să scriu până la urmă! Lucrez la un roman numit Puștiul și Leviatanul, care se concentrează pe un băiat (pe nume Kid) dintr-un mic sat pescăresc cu zile lungi, pline de jocuri și povești. Mama lui este o croitoreasă care țese atât rochii, cât și povești, iar tatăl lui este cartograf al stelelor. Dinamica vieții lui se schimbă odată ce unchiul său, un om cu pielea închisă la culoare și tatuat, pe nume Needle, ajunge acasă după o călătorie lungă, pe o corabie întunecată cu pânze de o culoare roșie închisă, cârmuită de oameni diferiți de „tipul lor”.
Kid întâlnește copiii acestui trib străin și începe să-i fie drag de o fată nu cu mult mai mare decât el, pe nume Arrow, care îl învață povești și tradiții diferite de ale lui. La un moment dat participă la Festivalul Țesăturii, la care vin marinari și pirați de peste tot din lume. Căpitanii corăbiilor spun povești, și cele mai bune povești devin următoarele lor expediții, ceea ce înseamnă că toți marinarii trebuie să se supună cauzei. Și de data aceasta, Needle are o poveste fantastică de spus. Vezi? Ți-am spus că nu e nimic mai teribil decât un scriitor care vorbește sau scrie despre scris. Am scris undeva la 15 pagini aici, ceea ce e mult pentru ritmul meu normal. Plănuiesc și să rătăcesc pe aici și să merg în câteva călătorii, dacă Philip va fi de acord să conducă.
R.Ș.: Ce mare scriitor îți displace și de ce?
S.P.: Leo Tolstoi. Pur și simplu cărțile lui mi se par plictisitoare. Cam ăsta e singurul motiv. Propozițiile lui mi se par stângace și ambițiile scriitoricești extrem de pompoase.
R.Ș.: Cum arată piața de carte din Croația? Ce citesc compatrioții tăi?
S.P.: Stai, are Croația o piață de carte? Eu, sincer, nu știu cum arată. Bănuiesc că e pe ducă, cum e în majoritatea locurilor. Și nu sunt foarte atent la ce fac compatrioții mei, cu atât mai puțin la ce citesc.
R.Ș.: Ai făcut și faci jurnalistică. Nu virusează presa imaginația?
S.P.: Hei, nu doar jurnalism, lucrez și în asistență clienți (pe Twitter în principal) pentru o companie engleză. Imaginează-ți să fii parte a lumii corporatiste. Dar, ca să răspund la întrebare: faptul că lucrez în alte domenii nu îmi „virusează” imaginația, cel puțin nu într-un mod rău, o alimentează și face scrisul mai plăcut. Nu doar că îți vin idei de proze bazate pe ridicola și inumana lume corporatistă și capitalistă, plină de „oameni” ambițioși, dar îți lași imaginația să zboare sau să zburde sau orice altceva. Nu m-am bucurat niciodată de scris și de citit cum m-am bucurat în ultimii doi ani.
R.Ș.: Despre ce scrie generația ta? Care sunt subiectele, temele predilecte ale scriitorilor născuți, ca și tine, acum 40 de ani?
S.P.: Generația mea nu are un manifest poetic comun. Lana Bastašić a scris un roman despre o excursie făcută de foști cei mai buni prieteni, care te duce în inima Iugoslaviei și care atinge niște întrebări foarte importante. Marko Pogačar scrie poezii minunate, dar nu știu despre ce sunt. Luiza Bouharoua a scris despre orașul Split și generația ei, și eu am scris despre Zagreb, Madrid, Münster și generația mea. De obicei, eu scriu despre studenți mahmuri și nefericiți în dragoste. Luiza e puțin mai înțeleaptă, deci prozele ei au avut un țel mai mare. Monika Herceg e mai tânără decât toți cei menționați până acum, dar e o stea în devenire a poeziei, teatrului și nuvelelor, se pare. I-am spus acum câteva luni să lase proza în pace, fiindcă nu se poate să câștige chiar toate premiile. A lăsat-o. Acestea fiind spuse, noi suntem generația milenială și avem multe de spus, și spunem asta într-o varietate de moduri, și se pare că lumea ascultă. Și chiar dacă nu o face, nouă tot nu ne pasă.
R.Ș.: Cine sunt cei cinci importanți scriitori croați contemporani care crezi că ar trebui cunoscuți și în limba română? De ce?
S.P.: Cum eu vin dintr-un mariaj mixt și cred în frăție și unitate, voi șterge câteva granițe aici și mă voi concentra pe regiunea Iugoslavă. Să începem:
- Lana Bastašić. Am menționat-o mai sus. E una dintre cele mai apropiate prietene ale mele, o scriitoare extrem de talentată și o ființă umană excepțională. A câștigat, de asemenea, Premiul UE pentru Literatură și sunt gelos pe cariera ei în momentul de față.
- Darko Šeparović. Un alt prieten foarte bun. Un poet și romancier excepțional, care nu primește foarte multă atenție, din nefericire, deși noi toți suntem mari admiratori ai stilului și talentului său. Are și un accent frumos de insulă (vizibil în scrisul lui) și un zâmbet frumos.
- Damir Karakaš. Aș spune că e cel mai bun scriitor croat în viață, la momentul acesta, și cele două cărți ale sale sunt perfecte din punct de vedere stilistic. Este în apogeul carierei lui și va fi interesant de văzut unde își va duce scrisul în continuare. Damir se comportă și ca un mentor pentru unii dintre noi, uneori.
- Olja Savičević Ivančević a fost una dintre scriitoarele mele favorite de pe vremea când aveam 15–16 ani. Prima ei colecție de proze m-a inspirat să încep să scriu și eu. Ca Damir, este în apogeul carierei. Într-o zi am întârziat la întâlnirea cu Darko (vezi mai sus) și era puțin nervos. I-am dat noua carte a lui Olja și i-am spus să citească prima pagină, căci întârziasem pentru că pur și simplu trebuia să termin de citit. A citit prima pagină și a înțeles. Olja, la fel ca Damir, se comportă ca un mentor pentru noi cei mai tineri.
- Kristian Novak este o stea în devenire a Croației, ale cărui romane au primit multă recunoaștere. Stilul lui e întunecat, înfierbântat și fluent. Nu e de mirare că vor face un film adaptat după romanul lui Črna mati zemla (Dar Mother Earth).
