Rodica Draghincescu s-a născut la Buziaș (Timiș), a absolvit Facultatea de Litere (Universitatea de Vest din Timișoara), secția franceză-română. A lucrat la Universitatea de Vest, Universitatea Tibiscus, Institutul de literatură „Titu Maiorescu”. Editorial, a debutat cu volumul de poezie Aproape cald (1993), publicând mai apoi opt volume de beletristică. Din 2000, a plecat la burse și studii în Germania, unde i s-au publicat, până în prezent, în traducere, 5 cărți. Trăiește și lucrează în capitala Lorenei, la Metz, din 2006. Este consilier și expert cultural pentru universități, licee, colegii, dar și expert cultural la Ministerul Educației din Luxemburg. În paralel, este studentă la limba și literatura luxemburgheză (anul III). În Franța i-au apărut două romane, traduse din română, și 6 cărți de poezie. În Canada i-a apărut o carte de poezie, în USA — două. În 2010, Rodica Draghincescu a fondat webmagazinul plurilingv și multicultural Levure littéraire (Franța-România-USA-Germania). Membră a Casei Scriitorilor din Paris, a Societății Oamenilor de Litere din Paris, a Uniunii Scriitorilor Germani DIE KOGGE.
Robert Șerban: Dragă Rodica, pare că te-ai adaptat perfect lumii occidentale, în care trăieşti de 17 ani: eşti editorul unei importante reviste culturale multilingve, Levure littéraire, în care publică, de la debutanţi, la autori cu notorietate, cărţile tale apar la edituri bune, realizezi antologii de beletristică, în care strângi laolaltă voci originale ale literaturii contemporane din întreaga lume, participi la festivaluri de literatură, ai lecturi publice, iei primii literare, călătoreşti. Am uitat ceva?
Rodica Draghincescu: Robert, în clipa în care am plecat la bursa de literatură de la Akademie Solitude, Stuttgart, octombrie 2000, nu am știut că voi rămâne în Occident. Mi-am asigurat părinții că mă vă voi întoarce în Timisoara și îmi voi relua joburile de universitară. Pe timpul burselor din Stuttgart, fiindcă, după Solitude, am avut o altă bursă, la Casa Scriitorilor din același oraș, mi s-au propus cărți, spectacole, ba chiar și un post de profesor de franceză într-un liceu-pilot. Am fost primită cu drag în spațiul cultural german. Nu mă așteptam. Mare descoperire: spiritul german mi se potrivea. Ordinea, curățenia, seriozitatea, corectitudinea și calitatea vieții din Germania m-au atras. Mi-am dat seama cât de în urmă suntem noi, românii, din mai toate punctele de vedere, și câtă opacitate economică, politică și civică există în țara noastră dragă. Românii erau în anii 2000 pe punctul de a-și pierde fibra demnității. Era perioada când toate mizeriile de sub covor ieșeau la iveală, când aflai cine te supraveghea, cine te turna, cine te fura, cine te denigra. De câte ori reveneam acasă, auzeam doar despre depresii și povești infecte. România a fost și este încă, din păcate, o ţară plină de răni, care mai de care mai adânci și mai purulente, a cărei ruptură de comunism (în plan instituțional, social și moral) s-a petrecut cu mari dificultăți, în care continuă să existe grave amenințări la adresa statului de drept. Nu vreau să intru cu acest prilej în detalii și analize care nu țin de resortul unei literate și nu mai vreau să mă enervez. De departe, țara noastră se vede plină de posibilități, dar indecisă, haotică, epuizată, confuză și care, totuși, se descurcă și-așa… A judeca România cere maturitate şi empatie. Ar fi infantil să o compar cu țări mari și tari, închegate demult, țări care aveau/au colonii, economii solide încă de pe la 1700 și, implicit, destulă putere cât să fie modele de rezonat și funcționat în lume pentru secolele ce au urmat. Eu îmi iubesc țara și mă doare să văd că ne întoarcem cam de unde am plecat, că nu scăpăm de blesteme și belele, de inegalități și ciubucuri. Mă doare să văd că atâtea nonvalori sunt propulsate în funcții de răspundere, că oameni inculți și vulgari ajung miniștri, că suntem conduși încă de scursori, ipocriți și demagogi. Iată de ce nici nu prea regret că am părăsit societatea românească. Regret că am părăsit meleagurile natale, că m-am îndepărtat de ai mei, dar nu regret faptul că m-am desprins de tradițiile nefaste ale politicii românești. Sunt o teribilă luptătoare dincolo de hotarele României pentru binele culturii românești, acolo unde pot da o mână de ajutor sau o recomandare, o fac. Încerc, modest, dar încerc să conving că românii nu sunt hoți, nu sunt mafioți, nu sunt curve de stradă sau de hotel, că școlile românești sunt de performanță, că oamenii buni din România sunt reprezentativi pentru acest popor aflat mereu la răscruci și mereu răstălmăcit și neînțeles și obligat să poarte opinci și boată, că oilor le-a interzis Uniunea Europeană să mai fie oi curat românești și, deci, nu mai pot fi mioritice când și unde vor ele.
R.Ș.: Te-ai mutat din Germania în Franța, la un moment dat. De ce?
R.D.: După cinci ani petrecuți în Stuttgart, cu burse și loc de muncă, înscriindu-mă la un doctorat dublu (francez-german), am ajuns în Franța, pentru noi studii doctorale. Ca profesor de franceză (meserie pe care mi-am ales-o cu convingere și pasiune la vârsta de 9 ani), ca traducătoare din și în limba franceză, ca autoare francofonă, mi s-a părut că lumea culturală franceză este mai deschisă, mai evoluată și mai diversificată, mai stilată, de pot spune așa, mai atentă la literaturi și arte, în general, mai solidară cu artiștii străini. Și la numai șase luni de la instalarea mea în regiunea Lorena, Franța, regiune legată de Banatul nostru prin colonii de loreni din timpul împărătesei Maria Tereza, mi s-a propus, pe neașteptate, să lucrez într-o primărie, secția cultură și educație, ca expert cultural pentru instituții și școli. Nici nu știam că există o asemnea meserie. Un job de vis pentru un scriitor, fiindcă îți dă libertatea să evoluezi ca autor și îți permite să ai și un salariu rezonabil. De 12 ani ocup această funcție și sunt fericită, fiindcă, repet, este cel mai convenabil job, cel mai cool pentru ascrie cărți, pentru a pune la cale proiecte personale, pentru a întâlni un public umanist. Pe urmă, grație acestor proiecte pedagogice și culturale destinate învățământului francez, proiecte pe tematici, montate și duse la capăt cu succes, am fost remarcată și propusă de Direcția Afacerilor Culturale din Lorena (organism teritorial al Ministerului Culturii franceze) ca responsabilă a mai multor proiecte culturale bilingve (franceză-germană) pentru Marea Regiune, așa că, din 2013, mai lucrez și ca expert cultural pentru Ministerul Educației și Tineretului din Luxemburg. Prinsă cu aceste proiecte, între Franța, Germania, Belgia și Luxemburg, am realizat cât de importante sunt limbile străine în educația tinerelor generații. Studierea unei limbi străine îți dezvăluie cum gândesc și ce simt alte societăți, care sunt experiențele, valorile și modul în care alte popoare se exprimă, faptul în sine te pune față în față cu o cultură nouă. Toate limbile sunt la fel de importante, ele trebuie doar respectate și aduse în atenția schimburilor culturale. Limbile străine reprezintă pașaportul tău către ceilalți oameni. Iată de ce mi-am dorit să fondez un webmagazin multilingv și pluricultural, cu un orizont lingvistic larg și bogat. O publicație care să permită tuturor limbilor și culturilor lumii să comunice și să aducă în atenția cititorilor vechi și noi valori umaniste, luări de poziții, opinii, dezbateri, discuții, activități, evenimente internaționale. Pentru a realiza acest lucru mi-a trebuit o echipă de traducători și jurnaliști inimoși și implicati în evenimențialul de la Levure littéraire (www.levurelitteraire.com), care, iată, are deja opt ani. Este o publicație online, trimestrială. Peste 1500 de scriitori și artiști din 201 țări au fost deja publicați și promovați de acest webmagazin. Românii, firește, își găsesc locul lor de onoare, aici. În colectivul de redacție, personalități din România, America, Germania, Franța, Canada, Grecia, Italia, Elveția. Nume sonore ca Ilya Kaminsky, Jean-Pierre Siméon, Leah Maines, Hélène Cardona, Carmen-Francesca Banciu, Suzana Fântânariu, Constantin Severin, Claude Ber, Roxanne Brousseau-Felio etc. Fiecare nouă ediție prezintă cam 200 de autori-artiști/tematică nouă. Printre altele, am reușit să publicăm pe hârtie o antologie bilingvă de poezie contemporană, 50 de poeti importanți, din 25 de țări, cu texte inspirate de granițele noastre cele de toate zidurile și zilele. Fundația Triade și Sorina Ianovici-Jecza au sprijinit editarea acestei cărți, alături de editura berlineză Klak. Avem la activ mai multe lecturi de poezie în universități și case de literatură din America, Franța și Germania. Pe viitor, suntem invitați în Spania și în Slovacia. Din clipa în care am creat această platformă culturală, personal, am încercat să nu mă pun pe mine, ca autor, în față. La festivalurile la care sunt invitată, ca autoare, cer mereu să fie prezentați câțiva dintre autorii-far ai webmagazinului nostru. Îmi place să cultiv altruismul și binele în jurul meu, să descopăr talente și personalități, să le promovez.
R.Ș.: Importantul târg de carte de la Leipzig, care va avea loc între 15 si 18 martie a.c. şi în care România va fi invitată de onoare, alături de Georgia, te va avea printre scriitorii invitaţi chiar de ţara natală. Mai mult, la editura berlineză Klak îţi vor apărea două cărți în limba germană, ce se vor lansa la târg. Prilej de bucurie!
R.D.: De patru ani, aștept la editura Klak să îmi apară antologia de poezie Du bist ich. Töte mich. Titlul original: Tuesmoi. Cu prilejul târgului de carte de la Leipzig, editorul J. Becken s-a decis, în cele din urmă, să editeze cartea aceasta de poezie și să îmi publice și romanul-jurnal Zâna dracilor, editat de Samuel Tastet în 2010, mai ales că romanul este scris în și despre Germania. Editura Klak este a doua editură berlineză care mă publică. Este firesc să mă bucur de acest fericit eveniment. Pe urmă, alea jacta est, totul depinde de promovare și de comerțul cultural. Nu orice autor are drept la… Altă poveste subversivă… Știm cu toții cât trebuie să așteptăm, indiferent de talent, ca să fim publicați de către editurile străine, mai ales în aceste vremuri de mare criză economică. Știm tot atât de bine că, deși publicată, cartea poate muri dacă editorul nu are bani de promovare și nu deţine relații în lumea presei. Că mai peste tot începe să fie la fel, nu ar fi un secret. Granițe nu prea mai sunt, așa că cele rele vin din toate părțile, nu le mai controlează și nu le mai blochează nimeni, iar răul se ia ca un virus. Liberă trecere. Revenind la mine, ca autor, da, acum, am șapte cărți editate în Germania și patru editori germani.
R.Ș.: Care mai este relația francezilor cu cartea şi cu cititul? Cum se raportează generaţiile tinere din Franţa la lectura cărţilor?
R.D.: Franța este o țară deosebită, cu o istorie bogată și o arhitectură minunată. Este țara bicicletei și a baletului, a teatrelor și a cabareturilor de haute tenue. Francezii își iubesc foarte mult limba și evită să vorbească în alte limbi. Franța ocupă locul doi în lume după cantitatea de medicamente consumată pe cap de locuitor. De ce? Fiindcă francezii se supără din orice, îi doare capul din te miri ce cauză, se tem de tot și de tot ce vine din necunoscut. Nu au o bună imunitate când este vorba de riscuri. Francezii, tineri sau vârstnici, sunt critici și sceptici. Partea salvatoare este că francezii cred în dragoste, în amor, în poezie și în arte. În Franța, ca și în România, mai toată lumea scrie și cântă. Francezii nu citesc atât de mult ca românii, dar se simt ca și cum ar citi biblioteci întregi. Să recunosc, mda, că ei sunt mai blazați sau mai leneși ca ai noștri. Tinerii francezi au însă o mare facilitate locutivă: sunt foarte buni vorbitori, se aventurează în orice discuție și se și descurcă, au în genă un fel de superioritate analitică, un fel de moștenire de burghez cultural, de rasă de roi soleil. Pentru un străin ajuns în Franța nu este complicat, omenește vorbind, dar nu este simplu, administrativ vorbind, iar, de nu le cunoști limba, ei nu înțeleg ce cauți în țara lor. În Franța, trebuie să te adaptezi, să accepți, să înțelegi, dar și să te impuni și să convingi, să zâmbești cât se poate de șarmant, în timp ce folosești cuvintele magice: „bonjour” (bună), „s’il vous plaît” (te rog), „merci” (mulțumesc), „pourriez-vous” (ați putea). Și mai trebuie să te transformi pentru ca să corespunzi și, de se poate, să îi adaptezi pe francezi la scopurile tale. Așa ar fi ideal. Și am putea prelungi discuția…
R.Ș.: Revenind la cărți…
R.D.: Ei bine, tinerii francezi își petrec vremea în fața computerelor, în sălile de fitness, în restaurante și cafenele, în „boîtes de nuit”, din ce în ce mai puțini cititori de cărți de literatură sau pasionați de biblioteci. Ei poartă aceeași uniformă socială a mondializării. Într-o țară de „cuisine moléculaire”, cu mâncăruri stilate și rafinate, apar cel puțin 120 de titluri de carte de bucătărie pe an. Actualmente, cărțile de succes de pe piața cărții franceze sunt biografiile condimentate ale personalităților din lumea sportului, a prezentatorilor de televiziune, a cinematografului, precum și biografiile politicienilor. Comerțul de carte funcționează pe această latură: a controverselor, a intimităților divulgate, a revelațiilor incredibile, cărți de șoc despre delapidări, violuri, șantaj, crime, o realitate vorace, un real traumatiza(n)t. Ca peste tot, merg bine cărțile polițiste, romanele de gară, cărțile de filosofie populară. Se zice că francezul îl citește doar pe francez, că francezul nu este interesat de autorii de origine străină. Nu e dracul așa de negru… Există și autori de literatură străină care se vând bine în Franța. De pildă, în 2017, în topul vânzărilor de carte s-a situat Elena Ferrante, publicată de faimoasa editură Gallimard, pe urmă americanul Paul Aster, Ellen Dahl, Lisa Gardner etc.
În ciuda faptului că piața editorială a traducerilor este dominată de titlurile anglo-saxone, Franța furnizează încă un număr important de scriitori în străinătate. Există însă şi scriitori care au un succes mai mic, eventual un succes de stimă, dar care vând masiv în străinătate. Este cazul lui Antoine Laurent, cu al său roman Femeia cu carnetul roşu, vândut în 10 țări, sau cu Hélène Grémillon, al cărei roman, Garsoniera, a fost tradus în 14 limbi. Două premii Nobel pentru doi scriitori francezi, în ultimii ani, la un interval de numai șase ani, iată ceva ce dă de gândit. Literatura franceză este încă bine văzută în lume, ea nu este „terminată”, așa cum sunt tentați să afirme unii cronicari, în special americani.
Ca temperament, francezii sunt poetizanți și prețioși, dar mai puțin poetici. Poezia lor este sora săracă a literaturii franceze (cărțile de poezie sunt editate de edituri mici și citite de un public restrâns), dar încă nu este rușinos să frecventezi cenacluri și ateliere de scris poezie. Se poartă mult cursurile de teatru amator (chiar și eu predau teatru profilactic pentru adulți și adolescenți). Teatrul este un act artistic și cultural reparator, o terapie personală. Oscar Wilde a spus, mi se pare: „Să îi dăm omului o mască și va vorbi mai bine despre el!” Dramaterapia reprezintă o utilizare a teatrului, a improvizației, a jocului, a muzicii și mișcării, a poveștilor, măștilor și ritualurilor, ca factor terapeutic, în ajutorul persoanelor care au nevoie să uite, să recâștige încrederea în sine și în cei din jur. În Franța, aceste cursuri sunt apreciate.
R.Ș: Tot aşa de binevoitori au rămas francezii în relaţia lor (veche) cu imigranţii, sau lucrurile s-au mai schimbat în ultimul timp? Faptul că eşti româncă e un avantaj în lumea cu care ai contact sau nu?
R.D.: Franța este considerată „terre d’asile et d’accueil”, țara drepturilor omului. Problema imigrației în Europa nu este de ieri și este cu mult mai gravă decât își imaginează mulți… Astăzi, o țară ca Franța este la un pas de a avea o populație majoritar africană și arabă. Pare neverosimil, dar aceasta este realitatea. La rata natalității imigranților, nativii francezi vor deveni în curând minoritari. Structurile d’accueil, de încadrare și integrare a imigranților din țările arabe, să dăm doar un exemplu cunoscut, sunt depășite. Problema este că valurile de imigranți depășesc, și ele, orice așteptare, iar statul francez a fost luat prin surprindere și nu mai face față, financiar.
Faptul că sunt româncă nu mi-a adus nicio favoare, dimpotrivă. România continuă să fie „le pays mal aimé” din Europa. A purta un nume curat românesc, în „-escu” sau „iu”, în Occident, este un complex sau un mare dezavantaj. Orice alt străin, autor sau nu, este mai norocos ca străinul ce vine din România. Bineînțeles, există și foarte puține și fericite excepții. În cazul meu, îmi explic tot eu, doar puterea de muncă, hărnicia, perfecționismul și altruismul m-au ajutat să țin piept vitregiilor naționaliste din Germania sau Franța. Lucrul bine gândit și bine făcut obligă la respect, oricât de strânși ar fi dinții limbii în/pe care te afli.
R.Ș.: Cum vezi România de la distanţa care, iată, în cazul tău se măsoară nu doar în kilometri, ci şi în ani? Cum arată Timişoara, oraşul în care ai trăit şi de care eşti legată prin numeroase fire?
R.D.: România nu prea este Timișoara. Timișoara este o țărișoară, o insulă românească, o lume care știe ce face și de ce face. Ca poet, aș numi-o o oază de investiții cu creier, mai pe înțelesul tuturor, un magnet al investițiilor străine. Județul nostru, Timiș, a atras investiții străine de 3,5 miliarde euro, spunea în 2017 Banca Națională a României. În Timișoara există speranța progresului. Timișoara este un oraș poliglot și modern, cu tușe occidentale. Îmi place să revin acasă. De fiecare dată se mai schimbă în bine câte ceva. Și asta este un semn bun.
R.Ș.: Ştiu că multă vreme nu ai mai scris literatură în limba română. Ai făcut-o de curând şi ai strâns poezii pentru o carte ce urmează să apară anul acesta. De ce n-ai mai folosit limba română? Ce te-a făcut să revii la ea?
R.D.: Pe perioada burselor de la Stuttgart, învățând limba germană cu ajutorul limbii franceze (nemții vorbesc bine franceza, nu același lucru se poate spune despre francezi și limba germană), am făcut un blocaj. Psihic. Eram singură la Stuttgart, vorbeam în franceză cu nemții până când am învățat, în cele din urmă, un pic de germană. Nu am înțeles de ce m-am blocat, ca scriitor, în română. Fiindcă peste zi nu mai vorbeam limba maternă? Nu știu… Chiar nu știu. Ce este clar este că nu am mai reușit să scriu poezie în română vreo 17 ani. Și a fost dureros. Nu am mai publicat poezie în România din 2000. De la EU-genia, care a luat premiul Asociației Scriitorilor din București, secția poezie, în 2001. De atunci, nu am mai reușit să construiesc o carte de poezie. Trăiam în Germania și scriam și mă exprimam în franceză. Eram un caz anormal. De obicei, un autor străin nu reușește să scrie într-o limbă străină așa de repede. Îi trebuie zeci de ani ca să se exprime corect într-o altă limbă. Să ne amintim doar cazul lui Cioran. Zeci de ani el scria în româna și se traducea în franceză.
Scriind în franceză, mi-am schimbat tematicile și stilul. Am obținut o lirică nouă, diferită de cea din limba română, cu nuanțe filosofice. Nu m-am debarasat de inventivitatea lirică, nici de tendința subversivă, de revoltă, acestea au rămas la locul lor și bine înrădăcinate. Totuși, sunetele limbii franceze mi-au domesticit și temperat cinismul și cruzimea enunțurilor din limba maternă. Pot afirma că m-am detestat, m-am urât fiindcă atâta amar de vreme am scris doar în franceză, simțeam că pierd din identitatea mea lingvistică, din vitalitate și din originalitate. Singurul avantaj cu scrisul în franceză a fost că franceza este o limbă de circulație internațională, și acest lucru a fost o adevărată trambulină, fiindcă am, iată, mult mai multe cărți traduse din franceză decât cele traduse din română.
Grație lui Claudiu Komartin, poet, editor și om deosebit, am revenit la poezia în limba maternă. Timp de doi ani, Claudiu m-a convins că trebuie să trec peste obstacole psihice și să scriu din nou în română. Între 2015 și 2017, am distrus zeci de poeme. În noiembrie 2017, venind la Timișoara, cu ocazia lansării antologiei de poezie Portrete de frontieră/Grenzporträts (ediție română-germană) la Fundația Triade, la Universitatea de Vest etc., am (re)cunoscut poeți deosebiți din Timișoara, ca Alexandru Potcoavă, Tudor Crețu, Daniela Rațiu, și am putut auzi și prețui o parte dintre autorii români din antologie: Floarea Țuțuianu, Claudiu Komartin, Magda Cârneci, Nora Iuga, Robert Șerban. A fost un mare declic pentru mine această rebotezare cu și în limba maternă, un mare „coup de coeur”, de altfel, tot sejurul timișorean. Mi s-a părut că m-am îndrăgostit pentru prima oară de toamna timișoreană. Timișoara a fost însorită, picturală, prietenoasă și foarte culturală, ceea ce i-a fermecat pe autorii veniți de departe. După ce m-am întors în Franța, totul a curs de la sine, am scris în română, firesc, fără chin. Astfel, am putut scrie o plachetă de poezie, Fraht, ce va ieși, în toamnă, la editura „Max Blecher”, condusă de Claudiu Komartin. Fraht este o carte a renașterii mele în limba română și este deja în traducere engleză pentru o nouă editură din America, în traducere slovacă pentru o editură din Bratislava și în traducere spaniolă pentru o editură din Spania.