“Nu cred să fi existat în întreaga istorie a literaturii o carte cu un destin atât de contorsionat”. Interviu cu scriitorul Mircea Mihăieș

Editura Polirom se pregătește să publice o carte uriașă, care vă are ca autor. Un op de peste o mie de pagini, format mare, despre cel mai important roman al secolului al XX-lea, Ulysses, de James Joyce. Subintitulat „Romanul romanului”, e un eseu al cărui manuscris numără 1221 de pagini și la care ați lucrat aproape patru ani. Într-o lume ca a noastră, unde interesul pentru lectură e… vag, unde piața de carte e cea mai slabă din Europa, unde studenții de la Litere parcurg doar rezumatele operelor pe care le au în bibliografie, unde scriitorii nu se mai citesc nici măcar între ei, pare că Don Quijote a scris despre Odiseu.
Se cuvine, înainte de orice, să-mi exprim gratitudinea față de editura Polirom și de directorul ei general, Silviu Lupescu, pentru riscul pe care și l-au asumat. E vorba de vreo cinci cărți „normale” dizlocate din planul editurii. În mod abuziv, i-am „blocat” cu manuscrisul meu pe corectori, redactori, paginatori. Ca să nu mai vorbesc de cantitatea de hârtie înghițită și de spațiul tipografic îngurgitat. Nu știu ce altă editură din România s-ar fi îmbarcat într-o astfel de aventură fără vâslele unui sponsor generos, al unei subvenții de la stat sau măcar cu certitudinea succesului comercial. Mă consolează însă ideea că astfel de pariuri fac diferența dintre o editură mare (în toate sensurile cuvântului) și prelungirile unor tiparnițe — așa cum sunt multe dintre unitățile comerciale care se ocupă cu „producerea” de cărți. Câtă vreme mai există o astfel de editură, nu e totul pierdut.

M-am aflat, scriind această carte, în situația individului care, sărac fiind, decide să-și cumpere un costum scump, deoarece nu-și permite achiziționarea mai multora ieftine. N-a fost, însă, nimic premeditat în demersul meu. Inițial, „vedeam” un text de 300-350 de pagini în care să răspund la întrebările pe care le-am auzit ad nauseam despre capodopera lui Joyce: „Ce e, în fond, cu cartea asta? De unde, dom’le, toată tevatura? O mai citește cineva, înafara snobilor și-a universitarilor mâncați de molii?” Formula aleasă e cea a narațiunii critice. Am intenționat să spun povestea de necrezut a cărții, din momentul în care a apărut ea în mintea lui James Joyce — cândva în toamna lui 1906 —, până spre sfârșitul veacului al XX-lea, când s-a aflat iarăși, după 1986, în centrul unui veritabil război de exterminare. A fost o bătălie în care s-au implicat jurnaliști, profesori universitari, critici, editori-pirați, moștenitori ai scriitorului, precum și o întreagă faună editorială dornică de îmbogățire. Nu cred să fi existat în întreaga istorie a literaturii o carte cu un destin atât de contorsionat.

1200 de pagini de eseu nu se scriu cât ai bate din palme, când și cum, în week-end-uri ori în concediu. Care e odiseea cărții? Ați avut o… hartă, în prealabil, de care v-ați ajutat?

— Nu, n-am avut o hartă propriu-zisă, deși am avut un plan de lucru, cu teme și termene. Am gândit o structură suplă, în trei părți. Am știut, așadar, de la bun început, cum voiam să spun, fără a fi avut, eu însumi, certitudinea a ceea ce voiam să spun. Așa cum sugeram mai sus, trebuia să fie o narațiune, o poveste, o analiză înțesată cu mult epic. Și nu pentru că n-ar mai fi fost nimic nou de spus despre tehnicile lui Ulysses (cred că este în continuare), ci pentru că-mi propusesem să scriu despre acest roman așa cum mi-ar fi plăcut mie să citesc: cumva naiv, ingenuu, subjugat de fluxul „poveștii”, dar și competent! Substratul polemic a fost determinant, pentru că dacă mă exasperează ceva e felul în care e interpretată, în universitățile occidentale, literatura: ideologic, în funcție de mode și cu o atenție maniacală acordată detaliului, fie el cât de anost, în defavoarea sensului. Fărâmițarea, fragmentarea abuzivă, ciobirea fără nimic metafizic în ea, dezinvoltura gureșă dublată de o totală iresponsabilitate în raport cu ceea ce spui, faci și scrii au condus, în exegetica actuală, la o blocare stupefiantă a comunicării. Au și studenții scuza lor: profesorii sunt recrutați îndeobște dintre chițibușarii care știu un singur lucru: să omoare plăcerea lecturii. Frumusețea textului e îngropată în mii și milioane de exerciții pur tehnice, de schimonoseli cu pretenții de înaltă competență.

Cea dintâi „certitudine”, dacă-i pot spune așa, a fost felul în care mi-am structurat cartea. Prima parte trebuia să fie povestea conceperii, scrierii în trei orașe diferite și tipăririi ei în Franța, la o editură improvizată, „Shakespeare and Company”. Am insistat, de asemenea și asupra avatarurilor după ce a fost interzisă difuzării în Statele Unite și în Marea Britanie, în urma acuzațiilor de obscenitate și imoralitate. Am învățat multe lucruri în timpul documentării, îndeosebi privind relațiile lui Joyce cu intelectualii italieni și evrei din zona Trieste, despre influența culturii și filozofiei germane și despre felul cum a scris irlandezul într-un mediu impregnat de ideile fascismului italian. Ceea ce nu înseamnă că Ulysses e o carte fascistă! Determinante au fost influențele futurismului și cubismului. Am avut imaginea unei lumi care semăna cu atmosfera orașului în care trăiesc, Timișoara, conectat și el, în epocă, la dezbaterile de idei și la confruntările culturale și ideologice care-au măcinat Imperiul Austro-Ungar, conducând, finalmente, la năruirea acestuia.

Partea a doua — cea mai amplă — e o lectură „detectivistică” a romanului, o explorare a rețelei de simboluri și imagini din care e alcătuită viața trioului Molly Bloom, Leopold Bloom, Stephen Dedalus. N-am neglijat nici personajele de fundal, în ochii cărora se reflectă aventurile picaresc-domestice ale acestor blajin-isterici burghezi, iviți parcă din cărțile melancolic-deșuchiate ale unui fin-de-siècle revoltat împotriva propriei esențe.

Și partea a treia?
Marea mea problemă n-a fost cum să încep cartea ori cum s-o continui, ci cum s-o închei! Plănuisem să fac o trecere în revistă a receptării romanului în primul an al apariției sale. Adică un fel de „istorie critică” în mers, bazată pe lectura exhaustivă a articolelor, studiilor și comentariilor publicate între 2 februarie 1922, când a ieșit de sub teascurile unei tipografii din Dijon, și 2 februarie 1923. Ar fi fost însă o soluție convențională, după destul de multe lucruri neconvenționale pe care mă iluzionam că le spusesem. Și atunci, a apărut ideea unui apendice. Adică zece-douăzeci de pagini dedicate evenimentului care a zguduit din temelii lumea joyceologiei, odată cu apariția, în 1984, a ediției „critice și sinoptice”, de la editura new-yorkeză Garland. A fost o întreprindere revoluționară, care folosea pentru prima oară computerul în editarea unui text literar de amploare. Povestea e fabuloasă, un veritabil roman detectivistic, în care există cel puțin două tabere. Dar există și trădători, alianțe vremelnice și lovituri de teatru executate cu un rafinament demn de dramele epocii baroce.

Am descoperit, cu acest prilej, un personaj rocambolesc, un tânăr care-a avut curajul să se ia de piept cu întreg establishment-ul academic și editorial. El a simțit că dincolo de competența științifică a editării computerizate și de zbuciumul legal se derula o vastă operațiune de prelungire a drepturilor bănești asupra cărții. Numele lui era John Kidd. La un moment dat a ajuns directorul unui centru de studii dedicate lui James Joyce, la Boston University. Ulterior, la presiunea mediului academic, a fost dat afară, târât prin tribunale și împins spre o moarte timpurie. Kidd a avut curajul să spună că „împăratul e gol” și că ediția întocmită de un grup de cercetători germani, conduși de Hans Walter Gabler, e departe de infailibilitatea pe care i-o proclamaseră cei mai reputați specialiști în domeniu și mari ziare precum The New York Times, Washington Post ori o revistă de popularitatea lui Harper’s.

Cum au decurs lucrurile?

— E tocmai subiectul părții a treia a cărții mele. În bătălia pro și contra ediției din 1984 s-au angrenat și cele mai importante reviste culturale ale planetei, The New York Review of Books și Times Literary Supplement, unde John Kidd a publicat o serie de articole corozive și hiperdocumentate. Mi-a plăcut atât de mult acest personaj, încât nu m-am putut abține să nu-l readuc la viață (a murit, în condiții sordide, în 2010, înglodat în datorii, hulit, singur, abandonat de toată lumea, comunicând doar cu porumbeii din campusul universității Boston). Drept urmare, i-am oferit în finalul cărții un rol care sper să-i încânte pe eventualii mei cititori. Dacă am fost mândru de ceva pe parcursul scrierii acestui volum, atunci am fost, cu siguranță, de cele câteva pagini în care apare John Kidd. Și, poate, de alte câteva rânduri în care o evoc pe Lucia Joyce, fiica scriitorului, care avea să-și sfârșească în 1982 zilele într-un azil de boli mintale. Și astfel, de la câteva pagini am ajuns la câteva sute. Fără să premeditez, cred că am scris cel mai lung epilog din lume…

Cum ați lucrat, efectiv, la carte?
Așa cum lucrez întotdeauna: direct la computer (firește, pe vremea când nu aveam computer scriam la mașină, adică tot „mecanic”). Începeam dimineața în jurul orei nouă și scriam până la prânz. Reluam munca după-amiaza, corectam și rescriam. Intervalele de redactare au fost premerse de îndelungate perioade de pregătire bibliografică. Raportul ar fi cam o săptămână de scris la trei-patru săptămâni de parcurgere a bibliografiei. Am început să scriu pe 1 mai 2013 și am făcut ultimele corecturi pe 22 iulie 2016. De fapt, mă gândesc la cartea asta de peste patruzeci de ani, interval în care am citit nenumărate studii dedicate lui Joyce și lui Ulysses. Iar fiecare dintre ele (chiar și cele care te complexau prin erudiție, expresivitate și chiar printr-o falsă „noutate”) mă convingeau că ar mai fi loc de una. A fost, probabil, perioada cea mai disciplinată din întreaga mea viață, când am pus între paranteze sau le-am exilat pe scara de jos a priorităților multe dintre lucrurile care până atunci îmi confiscau timpul și energia. Am constatat, ușurat, că oamenii se descurcă și fără mine și că viața merge înainte chiar dacă eu mă deplasam, cu încăpățânare, înapoi, spre vremurile tulburi și contondente ale modernismului european.
Ce așteptați de la Ulysses 732 (n-ați fi publicat-o dacă n-ați fi avut aștepări)? Care e semnificația cifrelor din titlu?
Ca orice autor, aștept, firește, să fie citită. Deși nu-mi fac iluzii. Îmi dau seama că am comis cel puțin un act de impolitețe pretinzând lumii grăbite de azi să-și sacrifice timpul parcurgându-mi cartea. Am fost, însă, împins de un demon să scriu exact cât simțeam că trebuie să scriu. Mi-am asumat inclusiv riscul să n-o văd publicată, ori s-o public pe-un site. Sau, pur și simplu, s-o las moștenire generațiilor viitoare. N-ar fi fost prima situație de acest fel: prin sertarele mele se află încă un manuscris uriaș, scris, la patru mâini, cu Adriana Babeți, precum și altele două care n-au putut apărea în vremea comunismului.

Semnificația titlului: ei bine, îmi plac cărțile care au cifre în titlu! Acum, serios vorbind: trecusem de jumătatea redactării și am constatat că plutesc în incertitudine. Mi se părea că tot ce spun despre Ulysses e irelevant, că nu reușesc să-i străpung platoșa ca de oțel. Mai mult, criticii și istoricii literari pe care-i citeam, îmi lăsau impresia că nici ei nu spuneau nimic decisiv despre ea. Prea multe aproximații, prea multe sofisme. Prea multe lecturi ideologice. Dar nu era vina lor, ci a romanului. Și atunci am avut mica revelație că singurele lucruri certe legate de Ulysses sunt titlul, numărul de pagini al ediției originale, 732, și anul de apariție, 1922. Am păstrat doar titlul și paginile, pentru a nu încărca prea mult coperta. Dar nici acum, la încheierea aventurii, sentimentul că n-am reușit să spun mai nimic nu m-a părăsit. Poate de aceea am și început să scriu o altă carte, centrată pe unul dintre personajele romanului, Molly Bloom, Penelopa necredincioasă care abia așteaptă să-și încornoreze bărbatul.

—Povestea lui Ulysses, care a cunoscut, în primii patru ani de la apariție, unsprezece tiraje, și, cât autorul a fost în viață, nenumărate variante, e una halucinantă, unică în istoria literaturii acestei lumi. Nu știu ca vreun scriitor să fi revenit de atâtea ori asupra propriei cărți, după ce ea a fost publicată. Și nu doar pentru că mai descoperea greșeli, altele și altele… Ce era cu tipul ăsta, J. J.?

—Greu de spus. Cartea mea nu este despre James Joyce, ci despre Ulysses. E „romanul unui roman”, cum spune subtitlul. Mai precis, fiziologia (adică studiul vieții) unei cărți care, cum am scris, „n-a murit deloc și nu va muri niciodată”! Dar asta nu înseamnă că n-am fost preocupat și de autor. Necunoscându-l direct, nu pot decât să-i creditez pe cei care i-au fost aproape. Și cine i-a fost mai aproape decât Nora, amanta-soție alături de care a părăsit, în 1904, Irlanda pentru a nu mai reveni acolo decât accidental. Deși nu există probe că i-ar fi citit cu atenție romanul, ea a spus ceva ce mi se pare decisiv despre bărbatul pe care-l adora, cicălea și răsfăța: „Cred că omul e un geniu, dar ce minte murdară poate să aibă!” Or, pariul gigantic al lui Joyce stă și cade deodată cu triumful sau eșecul acestui cuvânt care nu spune nimic, dar sugerează totul: murdăria minții umane.

—E oarecum curios că nu există, până acum, decât o singură traducere în românește a lui Ulysses. Ce să îi fi complexat mai mult pe traducătorii noștri: Joyce sau M. Ivănescu?

—În primul rând, e o carte foarte lungă și extrem de dificilă. Ulysses nu poate fi citit așa cum ai citi un roman de Dickens, Tolstoi, Balzac, Rebreanu sau oricare alt autor clasic. Pur și simplu, nu te descurci fără o pregătire prealabilă, fără „cheile” de lectură furnizate de critica și istoria literară. E o scriere plină de capcane, de cuvinte stâlcite ori de expresii idiomatice transformate în ghicitori. Adeseori, nu știi cine rostește o frază ori comite un gest și, de regulă, trebuie să fii cu ochii-n patru pentru a nu pierde firul narațiunii — așa precară cum este ea. Ca să nu mai vorbesc de nenumăratele aluzii la locuri, persoane și evenimente care îi erau familiare omului din Dublin de la începutul secolului al XX-lea, dar care s-au scufundat în uitare, deodată cu apusul lumii cu pricina. Toate acestea sunt compensate de un enorm magnetism, de o frumusețe hipnotică și de o strălucire stranie pe care le emană fiecare frază și fiecare pagină.

Munca de pionierat a lui Mircea Ivănescu merită elogiată, deși cârcotașii vor găsi întotdeauna motive de contestare. În clipa de față, Rareș Moldovan, un excelent traducător, profesor la Universitatea din Cluj, lucrează la o nouă traducere a lui Ulysses. Dacă nu mă înșel, ne-am început corvoada cam în același timp. Eu mi-am încheiat munca, el încă trudește. E adevărat: eu am scris ce am vrut eu, el trebuie să „rescrie” ce a vrut Joyce!

—Destui cititori, chiar pasionați, recunosc: Ulysses e un roman în care îți rupi dinții. Dar e un pariu continuu pe care trebuie să-l faci dacă vrei să rămâi în… joc. Pot fi considerate cele peste o mie de pagini ale cărții dumneavoastră un preambulul eficient în îmblânzirea, împrietenirea și înțelegerea celor 732 de pagini ale lui Ulysses ?

—Din nou, nu-mi rămâne decât să sper. Eu am făcut ce am putut și ce m-a ajutat mintea. Restul va fi decis de cititori, critici literari și librari.

—Care este cea mai frumoasă frază a romanului?

—Ulysses nu trăiește neapărat din frumusețea podoabelor retorice. Eu văd spectaculozitatea cărții mai ales în extraordinara ei arhitectură, în construcția diabolic de subtilă, și nu în fragment. Și asta în ciuda faptului că ne aflăm în fața unui roman gândit ca un arhipelag, ca însumare de insule ce pot funcționa, din punct de vedere literar, independent, ca nemaiîntâlnite unități de sondare și descriere a adâncimilor ființei umane. E un roman gândit parcă pentru a-ți arăta, cu fiecare pagină, scurtătura spre propriul abis moral și psihologic. Am rămas adeseori perplex în fața câte unei construcții lingvistice nu pentru că n-aș fi înțeles-o, ci pentru că-mi puneam problema traducerii ei în românește. Cum să redai acel uluitor I am almosting it din episodul al treilea, Proteus? Cum să cuprinzi într-un alt idiom torpoarea, neputința, incertitudinea revelației, precaritatea amintirii, inconsistența visului conținute de incerta speranță că ai înțeles ceva din însăși existența ta, din aburii inanalizabili ai minții și cărnii tale?

Sau cum să transpui într-o altă limbă, oricare ar fi ea, jocurile pline de sens, născute din aliterații și eufonii, ca de pildă, infernalul (pentru orice traducător!) șir de permutări pornind de la numele lui Sindbad Marinarul, personaj în care se reflectă, în câteva secvențe ale romanului, protagonistul, Leopold Bloom (las’ că în engleză grafia e Sinbad, adică, „păcat rău”, iar Joyce vorbește de „aventurile lui înspăimântătoare” / „his horrifying adventures”): Sinbad the Sailor, Tinbad the Tailor, Jinbad the Jailer, Whinbad the Whaler, Ninbad the Nailer, Finbad the Failer, Binbad the Bailer, Pinbad the Pailer, Minbad the Mailer și așa mai departe, într-un ritm amețitor și ucigaș.

Deși tentant, m-am ferit să „autohtonizez” prin analiză critică romanul lui Joyce. N-am mers pe drumul bătătorit — și cât se poate de legitim, de altfel — de a vedea în el „contemporanul nostru” sau o variantă compatibilă cu felul nostru de a fi, gândi și muri. Cred că doar prin demonstrarea unicității cărții se poate trece la etapa dialogului, a comparațiilor și influențelor. M-a obsedat pe tot parcursul scrierii situația, deplânsă în mai multe rânduri de către Horia-Roman Patapievici și Vladimir Tismăneanu, a absenței intelectualilor români din dezbaterile internaționale. De regulă, intelectualul român se așază la coada vreunei gâlceve, a unui curent ori mode sezoniere și-apoi clămpăne „competent” despre ceea ce tocmai a aflat prin participarea la două-trei simpozioane. Poate nu e rău nici acest lucru, dar maturitatea unei culturi se măsoară prin ideile noi impuse cercetătorilor, prin sinteze competente și perspective originale. Ce ne lipsește e benedictinismul, aplecarea încordată pe temele culturale și existențiale decisive. Asta am vrut eu să fac: să mă supun unui proces de învățare, de submersie în pânza freatică a unei mari cărți și-a unei mari culturi. Îmi pare un drum obligatoriu. Iar apoi, după ce te vei fi impregnat de acel lichid amniotic, poți încerca să înoți, să baletezi, să plutești.

—Care a fost ideea-directoare a demersului dumneavoastră?

—Inițial, dorința de auto-lămurire. Mi-am pus și eu, de nenumărate ori, întrebarea „Ce e, dom’le, cu cartea asta?” Predau, de vreun sfert de veac, un curs de modernism literar britanic și Joyce ocupă un loc central în preocupările mele. Însă de fiecare dată îmi scăpa ceva. Atunci când te apropii de Joyce simți că ai intrat într-o zonă a inefabilului. Sentimentul e cu atât mai derutant, cu cât există puține alte cărți în care concretul, banalul, predictibilul, plictisul, dar și visceralul, obscenul, ba chiar și pornograficul să fie atât de prezente. Carte dezinhibată, Ulysses te inhibă…

Am decis, prin urmare, acum vreo cinci ani, să fac o relectură sistematică, direcționată, „cu un ochi rău”. Mi-am impus să fiu mai atent la „ceea ce nu se vede” din prima clipă, la cusătura interioară, decât la narațiune, dialog și personaje. Ce m-a uluit a fost „ritmul de adâncime”, muzicalitatea nu atât a cuvintelor, cât a structurilor în care erau intregrate gândurile, fantasmele, „rateurile”, dedublările, bovarismele construcțiilor lingvistice. Am constatat că toate acestea se organizează într-o revoltă a vocabulelor împotriva propriei condiții. Așa cum există, în Biblie, o carte a „Numerelor”, în Ulysses există o „carte a literelor” condamnate de voința tiranică a autorului să „alcătuiască cuvinte”. Sunt cunoscute, de altfel, preocupările de numerologie, de ocultism, de esoterism ale multor exegeți care-au explorat romanul lui Joyce. Uneori, concluziile sunt seducătoare. Alteori, fantasmagorice.

Deși am făcut, de-a lungul vieții, cel puțin patru lecturi cap-coadă ale cărții și nenumărate explorări fragmentare, am avut senzația că ajung, dintr-o dată, într-un continent cu totul improbabil. A contribuit la asta și felul în care am citit: lent — nu mai mult de douăzeci-treizeci de pagini pe zi —, însoțind „buchiseala” de decriptarea fiecărei secvențe cu ajutorul unor ediții adnotate. De altfel, secțiunea mediană a cărții mele se vrea un exercițiu de close reading, o încercare de a traduce în limbaj obișnuit nesfârșitele șarade născute din mintea genială a lui Joyce.

La final, am constatat că, departe de-a mă fi „lecuit” de Ulysses, mă îmbolnăvisem de el iremediabil. Începusem lectura ca un cârcotaș și o încheiam ca un „fundamentalist ulisian” irecuperabil. A urmat un an în care n-am citit decât exegetică joyceană și, aproape inevitabil, a apărut proiectul scrierii unei cărți „lămuritoare” despre roman. O vedeam oarecum în descedența exegezelor calme ale unor Harry Levin, Anthony Burgess ori Edna O’Brien. Adică un fel de „introducere” în labirintul, plin de trape și cărări false, al gândirii joyceene. Nu m-a interesat să descopăr și să propun, în chip de mare trofeu personal, un „Joyce al românilor”. Tot ce-am vrut a fost să intru în dialog cu o seamă de exegeți ai operei marelui irlandez.

—Cine sunt aceștia?

—Parcurgând sute de cărți și mii de articole, am constatat, oarecum frustrat, că volumele cu adevărat extraordinare nu sunt mai mult de zece, iar exegeții inconturnabili vreo cinci: Richard Ellmann, Hugh Kenner, A. Walton Litz, Karen Lawrence ori Stanley Sultan. Plus autorii unor ediții „explicative” (Frank Budgen, cu James Joyce and the Making of Ulysses, și Stuart Gilbert, cu James Joyce’s Ulysses). Și asta în ciuda faptului că romanul s-a aflat mereu în atenția unor nume de primă mărime ale criticii anglo-saxone. Există, desigur, cărți subtile privind anumite secțiuni ori aspecte legate de structura, stilistica, istoria sa, însă, din punctul de vedere al abordării monografice, încă mai e loc pentru noi și noi acostări pe malurile abrupte ale acestei cărți-ocean.

—Se poate cita vreun român pe lista realizărilor notabile?

—Desigur. Există destule contribuții onorabile ale unor universitari români. Am citit cu mult interes — și i-am citat în cartea mea — pe Andrei Brezianu, Dan Alexe și Arleen Ionescu.

—Ați circulat, așadar, pe o autostradă supraaglomerată!

— Într-adevăr. Problema e unde mă plasez eu pe această hartă. Cât mai la „nord”, sper, în ciuda solarității declarate a lui Joyce, a fascinației mediteraneene care l-a purtat din ploiosul Dublin în luminosul, magnificul golf al orașului în care a fost început Ulysses, Trieste. Nu mai am vârsta entuziasmelor și-a iluziilor. Țintele mele sunt modeste și, sper, realiste: să nu plictisesc și să pot sta alături de cei pentru care a vorbi despre literatură încă reprezintă ceva important. Ambiția mea a fost, așadar, să particip la un dialog pe care-l percep ca neîntrerupt, și nu să mă ridic, triumfător, de la masa de joc, aruncând chinta roială în obrazul preopinenților mei. Mă voi considera pe deplin răsplătit dacă măcar un singur cititor va simți nevoia, după ce-mi va fi răsfoit cartea, să ia din raft capodopera lui Joyce și să înceapă s-o parcurgă așa cum am făcut eu: fără grabă, cu umilință și fără să aștepte să găsească soluții miraculoase la propriile dileme. Deși s-ar putea să le găsească.

—V-aș propune, în final, să revenim și la „cea mai frumoasă frază” a romanului!

—Cum spuneam, nu există „o frază superlativă” care să-mi fi rămas în minte. Din Ulysses e de citat totul sau nimic. Unii vorbesc despre începutul romanului ca despre una dintre cele mai sugestive uverturi la o carte din secolul al XX-lea: „Solemn, grăsunul Buck Mulligan venea dinspre capul scării, purtând un bol cu spumă peste care erau așezate în cruce o oglindă și-un brici”. E-un început fals, deoarece pare să ne pregătească pentru o liturghie (firește, una pervertită, „neagră”), și pentru istoria celui mai lung bărbierit de dimineață din istoria literaturii — dar pentru a vedea ce se întâmplă, vă invit să-mi citiți aanaliza!

Să nu las, totuși, impresia că refuz să răspund la întrebare. Mă prevalez de faptul că mi-am însușit, pentru uz propriu, o sumedenie de sintagme și chiar pagini întregi din roman și selectez câteva rânduri din ceea ce e o „frază” (mai bine zis, o succesiune de cuvinte întinse pe aproape șapte pagini ale cărții), din fragmentul ultim, al optulea, al capitolului Penelope. El începe cu: „nu nu se cade așa ceva n-are maniere și nici pic de rafinament nici nimic în adâncul lui să-mi dea cu palma peste fund pentru că nu i-am spus Hugh” și se încheie, într-un lirism devastator, care mă emoționează prostește, naiv și prea uman de fiecare dată când îl citesc: „și marea marea roș-purpurie uneori ca focul și amurgurile splendide și smochinii din grădinile Alamedei da și toate străduțele întortocheate și casele roz și albastre și galbene și grădinile de trandafiri și iasomia și mușcatele și cactușii și Gibraltarul unde-am fost ca fată eram Floarea de munte da când mi-am pus trandafirul în păr cum făceau fetele din Andalusia sau să port roșu da și cum m-a sărutat sub zidul maurilor și m-am gândit totuna el sau altul și apoi i-am cerut din priviri să mă întrebe din nou da și el m-a întrebat dacă vreau da să spun da floarea mea de munte și-ntâi mi-am petrecut brațele după umerii lui da și l-am tras în jos spre mine să-mi simtă sânii împarfumați da și inima lui bătea nebunește da am spus da vreau Da.”

1 de 8