Horia Dulvac este eseist, poet și prozator. În perioada studiilor universitare a fost redactor al revistei „Forum Studențesc” și membru al cenaclului „Pavel Dan” din Timișoara. Membru al Uniunii Scriitorilor și al ASPRO România. A publicat în principalele reviste culturale, fiind laureat al mai multor premii literare. În prezent, este stabilit în Alsacia, unde scrie în limba română.

Robert Șerban: Deși ești născut în Dolj și ai trăit, până recent, când te-ai mutat în Alsacia, în Craiova, studiile universitare le-ai făcut la Timișoara. Și nu o facultate, ci două: Politehnica și, apoi, la ceva distanță în timp, Dreptul. De ce ai optat pentru capitala Banatului? De ce nu Craiova sau, mai aproape decât Timișoara, București? De ce nu ai rămas în Timișoara?

Horia Dulvac: Ce întrebări care merg direct la țintă! Da, m-am născut la marginea Dunării, într-o comună unde părinții mei erau dascăli. Apoi am făcut primele clase în Băilești, după care, din clasa a șaptea, la Liceul „Frații Buzești” din Craiova (care era pe atunci unul dintre primele trei licee din țară). Mie mi-au plăcut matematicile, literatura, istoria, limba franceză, revista liceului, cam toate. Făceam istoria artei. Anii ’70–’75 erau ani frumoși, mergeam la cenacluri literare, aveam discuții filosofice cu colegii, ascultam muzică, învățam.

De ce am urmat studiile la Timișoara și de ce Politehnica? Încă nu știu. Eram oarecum curtat de mai mulți profesori; filologia mi se părea lipsită de metodă (aceea era percepția mea atunci), iar părinții îmi spuneau să mă țin departe de cancelarii profesorale. (Acolo era iadul delațiunii colegiale. Toate astea erau spuse în șoaptă, evident.) Fiindcă fusesem la o olimpiadă națională de chimie, am ales ceea ce nimeni nu se aștepta. Politehnica, chimia. De ce Timișoara? Pentru că tocmai avusese loc cutremurul din 1977, iar Bucureștiul era sub ruine.

Timișoara era protejată de cutremure (se spunea atunci), fiind clădită pe sol nisipos. Cutremurul mă înspăimântase foarte tare, căci murise un coleg-prieten, cel mai inteligent și talentat dintre noi. Locuia în casa care, ulterior, în Craiova, s-a numit Cafeneaua Agop (am aflat odată de la Varujan Vosganian că bunicii lui armeni locuiseră acolo). Când a fugit, o cărămidă din calcanul imobilului l-a lovit fix în tâmplă. Aceeași tâmplă zdrobită, vineție, pe care o examinam când i-am condus sicriul la cimitirul Ungureni. Cred că am și evocat o astfel de imagine în cartea mea, Efect Doppler.

Așa am ajuns la Timișoara, la Politehnică. Tata m-a condus la gară și, la urcarea în tren, mi-a dat două sfaturi: „Ai grijă să nu lași vreo fată gravidă și să nu intri în vreo organizație să te aresteze ăștia”. Probabil că știa el ce știa.

R.Ș.: Ai fost redactor al revistei „Forum Studențesc” și membru al cenaclului „Pavel Dan”, cenaclu pe la care au trecut, de-a lungul vremii, mai toți scriitorii timișoreni. Cât de „tari” erau discuțiile literare în vremea când mergeai la cenaclu? Care dintre colegii tăi de generație se remarca prin aplomb, care prin ceea ce scria? Îți amintești o întâlnire ce merită povestită?

H.D.: Literatura ne salvează. Îmi amintesc că m-am dus încă din primele luni la Casa Studenților, cu câteva poezii scrise de mână, la Viorel Marineasa, care m-a programat pentru o lectură, imediat. Știu că au și apărut niște afișe prin Complexul Studențesc cu numele meu. Am fost primit bine, aproape entuziast. La vremea aceea, Banatul încă te mai întâmpina cu cuvintele: „Ia te uită, dar nu semeni a oltean!”. Dar climatul cultural era excepțional și nu cred să fi existat provincie culturală mai cosmopolită și care să își fi tratat mai bine artiștii decât Banatul. I-am cunoscut, desigur, pe mai toți scriitorii din vremea aceea. Chiar dacă nu mergeam până la capăt la cârciumi cu unii dintre ei (folosesc pluralul pentru că ritualul era să începi cu una, apoi plecai la alta, apoi făceai chetă cu ultimii bănuți și cumpărai o sticlă de votka Stalinskaia — dacă o găseai —, pe care o beai în parc sau chiar în cimitir).

De la „Pavel Dan” în redacția revistei „Forum Studențesc” era un parcurs aproape firesc — asta mi s-a întâmplat încă din primul an.

Care dintre colegi se remarcau? E greu de spus, unii par că s-au pierdut pe drum, alții ne-am uitat reciproc. Evoc aici pe Daniel Vighi, Marcel Tolcea (genial, strălucitor cu minunatele sale poeme), Ion Monoran (inconfortabil și cu un clivaj imperceptibil al realității), Andrei Bodiu (mereu înconjurat de un grup de admiratori entuziaști), Simona Grazia Dima, Gheorghe Secheșan (cu al lui cerc de antropologie), întâlnirile noastre cu profesorul Pamfil — totul era fabulos. Timișoara a păstrat întotdeauna o manieră decentă prin care conviețuiau generațiile. (Prin contrast, Craiova, care poate fi declarată un fel de capitală a nihilismului, oferea, prin intoleranțe de tot felul — inclusiv generaționiste —, spectacolul unui adevărat măcel.)

Întâmplări: iată, îmi vine în minte acum una din zecile pe care aș putea să vi le spun. Aș putea face o carte zglobie cu ele. Prin anul trei de facultate, Viorel Marineasa îmi spusese: „Du-te la Ion Anghel, la editura Facla, că scoate un volum colectiv de proză”. Așa am făcut; i-a plăcut; ne întâlneam frecvent în barul redacției (unde, minune, puteam cumpăra un iaurt). După câteva luni, mi-a spus că directorul de atunci al editurii m-a refuzat, pe motiv că publică doar bănățeni sau cărășeni „de-ai lui”. Ei bine, în timp ce-mi povestea asta, în chiar sediul de partid, Ion Anghel rostește plat: „Poate cel mai bine ar fi pentru tine să fugi din țară”. Am fost șocat, eram un copil aproape; dar am privit cu spaimă în spatele coloanei de marmură a restaurantului. Nimeni nu ne privea, scrumierele cu microfoane nu au tresărit. „Da, a continuat el, dacă ești pus să scrii despre un copac, îl descrii cu rădăcinile în cer ”. N-am făcut asta, deși o saltea pneumatică ungurească peticită, împreună cu imaginea Dunării, vecină cu Serbia pe la Severin, era un soi de ultimă scăpare într-un difuz inconștient. Întotdeauna am făcut lucrurile mai târziu. Același manuscris mi-a fost refuzat apoi la editura Scrisul Românesc din Craiova; l-am publicat peste 10 ani, cu o bursă a Fundației Soros — tot secția Timișoara. Bucureștiul mă respingea încă de atunci. Da, Timișoara mi-a rămas cea mai dragă. Mai târziu, Viorel Marineasa m-a inclus (fără să îmi spună) în antologia lui Zona. Prozatori și poeți bănățeni. Aveam acolo o proză. Dar, mai ales, fusesem numit bănățean.

R.Ș.: Scrii și ai scris poezie, proză, eseu. Ce scrii cu cea mai mare ușurință? Ce citești cu o mai mare plăcere?

H.D.: Am debutat cu poezie în revista „Cutezătorii”. Cred că era prin 1968. A fost singura dată când am avut succes de public, am primit zeci de scrisori — țin minte una, a unei moldovence frumoase, care mi-a trimis o fotografie (eram în clasa a treia) și mi-a propus să fim prieteni. A fost singurul meu succes de public adevărat. Dar adevăratul debut (exceptând unele apariții prin revista liceului) a fost tot cu poezie, în „Forum Studențesc”. Mai am undeva pagina. Anul 1978.

Prima carte publicată a fost însă cea de proză, exasperant de târziu, prin anii 1996, la editura „Ramuri”, Femeia lui Ghidirmic, valorificându-mi manuscrisul refuzat. Apoi, vreo 10 ani am scris numai eseu. Lumea mă luase de eseist, eram prezentat drept un eseist „redutabil”, dar cam atât. Nimeni nu voia să te muți de la locul tău. În paralel însă am scris proză, consumând câteva manuscrise de poezie. Am aruncat peste bord cantități impresionante de material stilistic, pe care nu l-am mai recuperat. O risipă de nedescris. Așa s-au născut Efect Dopppler (2009) și În digestie (2021). Ultima a fost un proces de elaborare îngrozitor: știam că este o carte puternică, dar imposibil de citit. Cred că mi-au citit-o doar trei oameni, printre care Andrei Codrescu, care mi-a făcut o prezentare elogioasă: „monstrul (așa îl numea) ne va supraviețui”.

Dar eu fusesem, în toți acești peste patruzeci de ani, poet. Așa se face că, în anul 2020, în plină pandemie, i-am predat lui Adrian Bodnaru manuscrisul volumului de poezie Nimeni nu-mi spunea. Imediat am avut un sentiment de panică și l-am sunat pe editor că renunț, propunându-i să anulăm totul. Dar el a insistat cu tact. Așa s-a născut primul meu volum de poezie, într-o formă grafică excelentă, cu proporții frumoase, pe o hârtie groasă, cretată, cu coperta elaborată de seducătoarea artistă plastică Suzana Fântânariu și având drept postfață un text de Marcel Tolcea — de o acuitate care m-a făcut să mă revăd în altă oglindă și de o muzicalitate care m-a încântat.

În fine, cu această carte (tradusă apoi de Balasz Attila și publicată la editura lui din Budapesta), am învățat o lecție foarte importantă: să îmi asum vulnerabilitatea textului. Sunt multe de spus despre acest subiect.

Am scris și teatru, ca urmare a unor concursuri, sub anonimat (ceea ce mă stimulase atunci), ținute la Botoșani de Gellu Dorian; am luat Marele Premiu și Mențiune. Încă nu am publicat o carte cu ele, dar piesele câștigătoare au fost publicate în revista „Caiete botoșănene”. Una a fost jucată ca spectacol-lectură la Teatrul Național din Craiova. Pe alta am tradus-o aici, în Alsacia, cu niște prieteni francezi (care au deschis un teatru și m-au rugat să le fiu chiar membru fondator).

Ce citesc acum cu mai mare plăcere? Ei bine, eseu — chiar dacă nu mai scriu eseistică. Noptiera mea are întotdeauna vreo trei cărți puse la cap, ceea ce îmi creează sentimentul că lectura continuă și că îmi hălăduiește creierul și în timpul somnului. Citesc câteva fraze, care mă pot proiecta uneori într-o reflecție atât de puternică, încât risc să am insomnii; așa că (nu râdeți!) am întotdeauna la capul patului soluția salvatoare: o carte de povești, sau un roman de genul Suflete moarte al lui Gogol, care este egal cu sine însuși și dă impresia că poate continua așa, la nesfârșit.

R.Ș.: În cea mai recentă carte a ta de poezie, Noroc că puteam reseta astfel totul, copilăria e o prezență puternică, e fond al „întâmplărilor” despre care scrii. Așa s-a nimerit, ori e un act deliberat această evocare a ei?

H.D.: Există o deliberare inconștientă a tuturor detaliilor în scrierile noastre — iar copilăria nu poate lipsi, desigur, din acest concert. Da, acum îmi dau seama ce puternic a ieșit până la urmă în evidență imaginea copilăriei în această carte care debutase ca un manuscris ce avea în vedere obsesia noastră de a ne putea întoarce din gest, de a avea un buton magic care să reseteze totul; moartea (ca aceea a cocoșului cu gâtul tăiat din imaginile copilărie), un final, până la urmă, familiar și binefăcător.

R.Ș.: În ultimii trei ai publicat patru cărți: două de poezie, una de proză, o alta de eseuri. Într-o lume plină de text, de texte, de la cele de pe rețele de socializare, până la cele care, iată, iau formă de cărți, și care sunt atât de multe, încât nici în librării n-au loc, ce te (mai) motivează să scrii și să publici?

H.D.: Sunt ani zeci de când inflația de scriere mă deprimă. Și bibliotecile noastre încep să nu mai suporte greutatea fizică a cărților. Așa că, inevitabil, ele au trecut printr-un proces de epurare (păstrasem în apartament doar cărțile esențiale, restul fuseseră exilate la căsuța de vacanță de la țară). Acum, că m-am mutat în Alsacia, mi-am recuperat o parte din bibliotecă (toți s-au mirat de ce am plătit o sumă imensă pe o dubiță transportând obiecte a căror valoare era flagrant mai mică decât contravaloarea transportului). Nu mai cumpăr cărți românești decât ocazional. Da, arta se sufocă în propriile sale producte. De ce scriu? Asta m-a întrebat și Thomas, un vecin care ține o pensiune împreună cu soția sa, o frumoasă rusoaică, intelectuală și iubitoare de artă, având trei minunați copii blonzi: i-am răspuns că, pur și simplu, aceasta e modalitatea mea de a interacționa cu realitatea din jur și că, probabil atâta timp cât voi trăi, voi continua așa. M-a înțeles.

R.Ș.: Ce șanse are literatura ca să nu-și piardă relevanța de pe piața artelor? Întreb fiindcă e evident că își pierd, încet sau mai repede, publicul și că îți micșorează nișa.

H.D.: Nu cred cu adevărat în riscul ca literatura să devină un product minor. Sunt prea multe de spus aici, dar oricât de desacralizată ar fi condiția literaturii, aceasta e valabil pentru toate artele; apoi, cuvântul a avut mereu o poziție privilegiată, odinioară crea lumi. Probabil formele de expresie vor continua să se amestece, așa cum e în natura acestei expansiuni a lumilor în care ne aflăm; dar nu știu cum se face că istoria nu se dezintegrează total; are și un proces de re-esențializare pe care, pe moment, nu îl vedem. De aceea, nu m-am alăturat niciodată corului celor care profețesc sfârșitul a tot felul de lucruri.

R.Ș.: Spiritul critic se manifestă tot mai slab. Literatura română nu mai are suficienți anticorpi care să o apere de veleitarism, criticii de întâmpinare sunt tot mai răruți și prea puțin răuți. De fapt, că m-am luat cu vorba: mai este loc de spirit critic într-o lume a lui totul e OK doar fiindcă e?

H.D.: Oh, aici este chiar un subiect dureros! Critica literară are atâtea tare — dar se vorbește atât de mult despre asta, încât nu o voi mai face și eu! Voi aminti doar ceva flagrant: lipsa unui instrumentar profesional, acompaniat de o anume comprehensiune; criticul trebuie să aibă sensibilitate, să se priceapă, altminteri face totul praf — mai ales în raport cu arta adevărată (căci în raport cu făcăturile par a se simți în largul lor). Până la urmă, parcă tot scriitorii se recunosc între ei. Criticii (cei lipsiți de vocație, de care vorbim aici) dau dovadă de o uluitoare lașitate și intervin după ce o anume notorietate a fost deja câștigată de autor. Preocuparea lor principală pare să fie aceea de a nu își șifona prestigiul pe care cred că îl dețin; parcă nu sunt cu adevărat interesați de textul în sine, care constituie obiectul muncii lor, ci vor să își creeze alta operă, paralelă.

Cât privește cealaltă îngrijorare a ta, că nu mai există distincție, că actualii critici nu sunt destul de răuți: da, eu am trăit din plin acea inflație a creatorilor Cântării României și metabolismul lor sufocant. Ei nu au murit, ci au devenit membri ai uniunilor scriitoricești. Dar, până la urmă, oamenii au dreptul să scrie, trebuie doar o selecție și un elitism inserate cu delicatețe în sistem; altminteri, singura soluție e să fugi mâncând pământul.

R.Ș.: Trăiești, de ceva timp, în Alsacia. Te-ai adaptat? A fost dificil să schimbi țara, mediul, să ai prietenii la distanță? Ce e bine, în noua ta condiție?

H.D.: Da, de un an și jumătate m-am mutat în Alsacia, unde fiul meu și soția lui au cumpărat o casă. Ei locuiesc în Elveția — au făcut gestul acesta pentru noi. Suntem mai aproape unii de alții. Și eu am vândut tot în Craiova — am cumpărat un apartament la 20 de kilometri de aici, în Lorena, să nu deranjez prea mult când sunt mai mulți vizitatori; cu cât te îndepărtezi de Elveția, preturile devin mai accesibile. Nu o să vă plictisesc cu detalii. Cred că oricine se poate descurca aici. Alsacia combină nivelul de trai helvetic cu spiritul francez. Mă simt minunat, abia acum mă simt acasă — ceea ce îmi furnizează uneori și un sentiment de tristețe relativ la țara și limba mea. Îmbătrânesc până la capăt aici. În România sunt un homeless, dar am limba și prietenii. La 62 de ani am debutat cu poezie și tot la aceeași vârstă am emigrat.

R.Ș.: Dacă ar fi să participi la o antologie internațională de poezie, ce poem, dintre cele scrise de tine, ai alege? (să nu depășească 25 de rânduri, te rog)

H.D.: Dragă Robert, când am văzut această ultimă întrebare, m-am înspăimântat. Îți trebuie multă raționalitate și sadism să ne ceri asta (glumesc!). Cred că voi căuta ceva din ultima mea carte apărută la Timișoara, editura Aranca, sub îngrijirea lui Gabriel Timoceanu, acum câteva luni. Iată poemul pe care au căzut sorții, mai jos:

au vrut să mă mănânce pe furiș

dar eu am devenit luminos și n-au avut ce-mi face

au vrut să mă mănânce furiș

să se șteargă pe buze

de mine

urma să dispar neștiut eram

gustos așa înmuiat în iertare

dar eu mă feream le mirosea gura

a groapă

cu dinții stricați

soarele nu îi privise dacă

s-ar fi întâmplat ar fi explodat

ca o cultură de spori

pleurotus

au vrut să mă mănânce

cu lacrimi

care erau legitime și sărate

ba chiar înduioșă

toare

căci îmi aminteau de clitorisul

Mariei cea plină de iertare

dar eu începeam să luminez

bucuros cum știam de la naștere

ne

îndemânatic

cu baterii nou nouțe încărcate la soare

așa că mă scuipau puțin umed

eu țipam pur și simplu

să umplu cu ceva

îndesasem cuvinte

ude

precare

asta făcea ca lucrurile să devină

convenabile

încă o respirație

stângace fără memorie

un târg ca toate târgurile