Stelian Tănase (n. 1952, la București) este scriitor. A absolvit Facultatea de Filosofie din București în 1977, și este doctor în sociologie politică. Predă științe politice la Universitatea București. A debutat ca romancier în 1982 cu Luxul melancoliei (reeditat 1993). Între 1983 și 1989 i s-a interzis publicarea altor doua romane. Dintre cărțile publicate (fiction și nonfiction) amintim: Sfidarea memoriei (convorbiri cu Alexandru Paleologu), Revoluția ca eșec. Elite & societate (studii politice), Anatomia mistificarii. Procesul Noica-Pillat, Elite si societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948–1965, L.A. vs. N.Y. Jurnal american, Miracolul revoluției. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste, Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii, Maestro (roman), Dracul și mumia (roman), Moartea unui dansator de tango (roman), Skepsis (roman), Repertoarul amorului. 69 de povești de dragoste, Partida de vânătoare (roman), Marele incendiator. Cronica unui fapt divers (roman), Convorbiri cu Regele Mihai. Cea mai recentă carte a sa este Sunt un copil al războiului rece (amintiri, editura Corint, 2020).
Robert Șerban: Spuneți, în cea mai recentă carte a dumneavoastră, Sunt un copil al războiului rece, că ați vrea să fiți reținut în memoria colectivă ca „recalcitrant”. Mai mult, pe cartea de vizită, sub nume, tot asta ați scris: recalcitrant. De ce vreți să fiți… Recalcitrantul?
Stelian Tănase: Căpos: așa mi se zicea, uneori, la țară, când mă încăpățânam. Și mă încăpățânam destul de des. Nu renunțam ușor la părerile mele. De aici vine…
R.Ș.: Mărturisiți că la 19 ani ați avut fixul să deveniți scriitor. De unde și până unde a apărut acest gând, mai ales că în familie nu aveți literați?
S.T.: Am avut o profesoară de română de neuitat, doamna Miclăuș, care mi-a transmis sentimentul că numele cuiva pe carte e onoare, e norocul cel mai mare pe care îl poți avea în viață. A fi scriitor — ne spunea — este totul. Iubea cărțile mai mult decât orice. M-am „contaminat“, ca să zic așa, pe la 8–9 ani. Sentimentul acesta încă nu m-a părăsit, deși am avut multe nefericiri pornind de aici. Nu aș sfătui pe nimeni să se facă scriitor. Trebuie să fii capabil de suferință. Să înduri — mai ales zădărnicia și singurătatea absolută.
R.Ș.: „The Independent” tocmai a anunțat că miliardarul Elon Musk lucrează la o tehnologie datorită căreia, în doar cinci ani, limbajul uman ar putea deveni perimat. Se va putea comunica fără să mai vorbim. Își va mai bate cineva capul să mai citească, mai ales cărți de ficțiune?
S.T.: Nicio grijă. Sunt fabulații. Cât va exista omul, limbajul îl va distinge de animal. Nu vreau să jignesc animalele, Doamne ferește. În destule privințe sunt superioare omului…
R.Ș.: Cum explicați succesul pe care un criminal — cum o spuneți în cartea dumneavoastră —, Che Guevara, îl are, încât numeroși oameni, de la tineri la vârstnici, de la gură-casă, până la politicieni, îi poartă cu mândrie figura sau numele imprimat pe haine? De ce, de la un moment dat încolo, dictatorii devin simpatici și par plauzibili?
S.T.: E un fenomen misterios, nu l-am descifrat întru totul. Am schițat o analiză în carte, fugară. Doar am semnalat fenomenul. Există o fascinație pentru rău, pentru criminali și dictatori, sadici, nebuni etc. Secolul XX — cel mai urât secol de la secolul ciumei — a dovedit asta cu prisosință. Pun fenomenul pe apariția maselor pe scena istoriei, care este o nenorocire.
R.Ș.: Ați fost vecin, în anii ’80, cu unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani, Petre Stoica. Îl evocați în câteva rânduri în autobiografia dumneavoastră, dar mi-aș dori să-l desecretizăm și mai mult pe autorul volumului Copleșit de glorie. Ce v-a spus important despre literatură?
S.T.: Ne vedeam, prin forța împrejurărilor, aproape zilnic. Eu locuiam la etajul 10, el la etajul 9, cu fiul lui, Radu, soția Ileana și o cățelușă foarte, foarte simpatică. Era un om admirabil, perfect educat și deștept. Îmi citea câte ceva din ceea ce scria destul de des. Voia o opinie. Lucra, la un moment dat, cu entuziasm, la un roman. Cred că nu l-a terminat din cauză că era un perfecționist și cizela la infinit o frază — cam ca un personaj din Ciuma lui Camus. Îmi citea și din poezii… Am fost un intrus în laboratorul lui de creație. Ca om era foarte interesant, avea opinii de dreapta pe care le afișa și în anii ’80. Eram amândoi fidelii postului Radio Europa Liberă și comentam frecvent ce se transmitea acolo. Era anti-stânga, nu putea să îi sufere pe Neruda și Compania. Mi-aduc aminte, destul de bine, conversațiile noastre în jurul unei cărți de memorii scoasă de Albert Speer. Era un înțelept, înțelesese mersul istoriei. Era și oarecum resemnat. În 1990–91, am colaborat strâns în presă. Ne-am înțeles pe aceleași valori: susținerea protestului din Piața Universității, Jos comunismul etc. Petre Stoica este una dintre cele mai luminoase figuri cu care m-am intersectat.
R.Ș.: Alexandru Paleologu, unul dintre puținii dumneavoastră prieteni literari de dinainte de 1989, a recunoscut că a colaborat cu Securitatea. Știați acest lucru înainte de a face mărturisirea publică, v-a spus? Cum ați primit vestea?
S.T.: Da, mi-a spus în 1988. Când mi-a spus, plângea… Îl apăsa greu pe suflet. A fost un 
moment extrem de dur, emoțional vorbind. Aproape insuportabil. Devenism foarte apropiați, înregistram o carte pentru viitor, un viitor care nu se știa cum va fi, suntem în 1988. El nu a vrut să lase o falsă amintire depre sine. A avut un curaj extraordinar să mărturisească. Atitudine morală impecabilă. Personal, mi-a părut rău că cedase, îl admiram foarte mult. Îl iubeam, chiar. Era un personaj extraordinar, îi datoram totul. Mă reinventase, mă școlise… Când l-am cunoscut, eram un băiat oarecare de la Bariera Vergului. El a văzut în mine ceva și m-a ajutat să ies de la periferie, în toate sensurile. Plimbări lungi, discuții, lecturi întinse. Așa că înțelegeți momentul acela. A fost devastator. M-a marcat, foarte dostoievskian. L-am descris într-un roman pe care nu l-am publicat și nu știu dacă mai am zile să îl termin.
R.Ș.: Mai vedeți filme cu aceeași cadență și pasiune ca în tinerețe? Dacă ar fi să recomandați cinci filme pe care e musai să le vadă un om, care ar fi ele?
S.T.: Fac o listă scurtă cu ce mi-a plăcut în acei ani, când frecventam asiduu sălile de cinema și vedeam multe casete video. Nu într-o ordine ierarhică. Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Blow up, Taxi driver, Rubliov, Amarcord.
R.Ș.: Ce-ați făcut în lunile acestea, cât a fost starea de urgență, cu ce v-ați ocupat timpul? Ați citit? Ați scris? V-a priit izolarea?
S.T.: Am scris zilnic, am citit mai multe ca în perioada precendentă. Nu am ieșit din casă de la începutul stării de urgență. Așa că am avut timp destul. Am în continuare, pentru că nu am de gând să-mi schimb programul până la finele anului. Am acasă un înger care mă păzește cu strașnicie, soția mea, Elena. Plus două pisici maidaneze, Muțu și Uța, și un câine, Astor, ciobănesc german. Eu și Elena trăim, de fapt, după ritmul și pretențiile lor. Nu noi suntem stăpânii lor, noi le servim cu devotament și ne bucurăm că ne permit să trăim în prejma lor.
R.Ș.: Există două viziuni asupra viitorului: a) lumea nu va mai fi la fel, ci se va schimba radical; b) lumea îți va reintra treptat în matcă și va fi cum a fost, poate puțin mai precaută. Dumneavoastră cum credeți că va fi?
S.T.: La mijloc de drum. Cert, nu va mai fi ca înainte, dar nu se va schimba radical. Lumea nu a învățat din experiențe. Omul e incapabil să se schimbe. Va fi același și după panemdie, cu toate defectele lui, din ADN. Se face că nu înțelege lecțiile istoriei pentru că este prea dependent de viciile și slăbiciunile lui. Așa că nu trebuie să vă așteptați la mare lucru. Mi-e teamă numai de dorința irepresibilă a politicienilor și guvernelor lor de a limita libertățile oamenilor. Mă tem să nu ne ducem spre Orwell, 1984. Acesta ar fi marele pericol.