În mai puțin de o săptămână de la încetarea din viață a lui Mihail Gorbaciov, o lume întreagă a ținut să se pronunțe, omagiindu-l sau diminuându-i meritele, după cum fiecare a crezut că pricepe istoria, evenimentele și, mai cu seamă, semnificațiile acestora. Un amestec hilar de infatuare și jumătăți de măsură a dominat aceste zile în care, după tiparul tipic omenesc, nimic nu a fost suficient pentru a satisface majoritatea, nimic nu a fost îndeajuns pentru a îndreptăți respectul postum și recunoștința onestă. Am avut de toate: de la mitizare la relativizarea oricăror merite și, de aici, la o lungă listă de acuzare. Ca și când un singur om, fie el și secretar general al PCUS — Partidul Comunist al Uniunii Sovietice —, ar putea și ar trebui să fie vinovat de toate neîmplinirile noastre, iar pentru a se reabilita ar trebui să joace rolul de mântuitor, împlinind toate utopiile posibile. Ceea ce nu au spus acești comentatori de ocazie a fost, poate, lucrul principal: Mihail Gorbaciov nu a venit la putere nici pentru a perpetua totalitarismul în URSS (cum încă mai pretind unii tovarăși), nici pentru a menține „colosul cu picioare de lut” sau pentru a dărâma Zidul Berlinului. Dimpotrivă, a devenit, foarte timpuriu, secretar general al unui mamut pietrificat — PCUS —, locuit de aparatchiki octogenari și de generali care au primit „botezul focului” nu pe front, ci prin birouri și ședințe de partid. Numai cine nu a trecut matur prin acea perioadă nu-și amintește cum „tinerii” nu erau nici măcar lăsați să vorbească în fața „veteranilor”, ori, dacă se întâmpla așa ceva, era doar pentru a fi ironizați sau încurajați să dea informații. „Schimbările au fost realizate printr-o luptă crâncenă contra unei rezistențe crescânde a forțelor învechite: fostele structuri ale partidului-stat, aparatul economic, precum și obiceiurile noastre, superstițiile ideologice, psihologia atotacaparatoare și nivelatoare” — declara Gorbaciov însuși, în seara în care își anunța demisia din funcția de președinte URSS. „Societatea se sufoca prinsă în menghina sistemului birocratic de comandă, menit să servească ideologia și să ducă teribila povară a cursei înarmărilor.” (idem)

Sistemul constituțional-administrativ asimetric pe care se sprijinea întregul URSS constituia un alt impediment, piramida puterii adăpostind mult prea mulți politruci înfometați de puterea de a domina și a decide asupra vieții și carierei celorlalți: Politburo-ul înconjurat de alte, numeroase, straturi de partid, înconjurat, apoi, de o Moscovă proletară, înghețată în dogmă și aroganță oportunistă, la rându-i încorsetată într-o Federație rusă asimetrică ea însăși prin natura și formarea ei, flancată de brâul de state sovietice slab dezvoltate, în ciuda resurselor naturale de care dispun, respectiv de brâul exterior al statelor zise comuniste frățești, devenite greu de controlat. O lume ce mărșăluia cu un amestec de sentimente și atitudini: teamă și mândrie, ironie, cinism sau chiar cu o neuitată religiozitate politică; o lume sclipind a retorică și metafore, dar ai cărei piloni rugineau de pe o zi pe alta. „Se ajunsese la limita posibilităților. Toate încercările de reformă parțială, și nu au fost puține, fuseseră înfrânte, una după alta. Nu se mai putea așa. Totul trebuia schimbat radical.” (idem)

În același timp, Războiul Rece era de-a dreptul înghețat în riscul escaladării militare, dacă nu chiar nucleare, și se consuma sub privirile tăioase ale unor lideri extrem de puternici și responsabili, politicieni care și-au asumat decizii radicale, protejate de măsuri de precauție și echilibru: Helmut Kohl, Ronald Reagan, Margaret Thatcher, François Mitterand sau Wojciech Jaruzelski. Amatorilor de declarații radicale se impune să le amintim că, de câteva secole, comunitatea internațională funcționează ca a rețea în care fiecare gest politic are efecte directe asupra celorlaltor componente, asupra celorlalți actori. Nu este un monolog, nici nu e obligatoriu un singur lied sau un cor armonios. Este o rețea în care un singur gest radical antrenează dezechilibrul întregului. Cine nu crede să urmărească știrile ultimelor șase luni din anul 2022 și va pricepe singur. Așadar, nici Mihail Gorbaciov nu putea acționa fără să se coreleze cu ceilalți mari lideri politici ai lumii, nu pentru a primi ordine sau sfaturi, ci tocmai pentru a participa la menținerea unui echilibru global, oricât de fragil. Să nu uităm că, dincolo de declarații, liderii occidentali și-ar fi dorit doar o ușoară democratizare a lagărului socialist și erau extrem de precauți în a discuta despre unificarea Germaniei, despre eliberarea propriu-zisă a țărilor din Est sau, dincolo de orizontul utopiei, la acea dată, despre destrămarea URSS. Abia în acest context trebuie să gândim cât de nelimitate/absolute puteau fi puterile unui singur lider, fie el chiar secretar general al PCUS, mai cu seamă în 1985, anul preluării de către Mihail Gorbaciov a funcției supreme în URSS. Partidul se dezintegra ideologic sub povara discrepanței imense dintre declarații și realitate, dintre lozinci și legitimitatea în continuă scădere. Șirul gerontocrației sovietice, Brejnev, Andropov, Cernenko, ridiculizase deja profilul liderului suprem, dar schimbarea era mai mult decât o Fata Morgana. Oricare cale aleasă pentru a declanșa reformele era minată de riscul de a arunca în aer o lume ale cărei reacții secundare erau aproape imposibil de anticipat în detaliu.

Totul era descompus și trebuia reconstruit cu oamenii vechiului regim! Nu este hazardată această afirmație și nu se referă doar la secretarii de partid. O imensă garnitură funcționărească poate fi înlocuită, la fel pancartele și programele politice, dar dacă mentalitatea majorității nu evoluează spre o altfel de viziune despre viață, totul poate fi reversibil, inutil, ratat. Măsura în care „construirea omului nou” a reușit „la orașe și sate” reprezenta și reprezintă inversul posibilității unei reforme sustenabile și consistente. Gorbaciov a înțeles acest lucru fundamental și, înainte de a vorbi despre glastnost și perestroika, a anunțat necesitatea „noii gândiri”/„novoye myshleniye”: un alt mod de a înțelege raportul individ/grup, adică dintre individ și proletariat/națiune/etnie; dintre nevoile individuale și programul colectiv; dintre adevăr (cât se poate și, mai ales, cât merită a fi devoalat cu speranța ca populația să și poată prelua și înțelege și propagandă; inițiativă, și nu centralizare, acolo unde nu e necesar. Un fel de bottom-up treptat, din reformă în reformă, spre a reinventa omul ca om cu opțiuni și drepturi. „Trebuie făcut totul pentru protecția socială a individului, în special pentru seniori și copii.” (idem)

Subliniem din nou faptul că nu era căutat un absolutism al drepturilor, iar cine pretinde așa ceva dorește, de fapt, să se răspundă cu un fundamentalism la altul. Schimbarea, reforma, tranziția reclamă evoluție, și nu revoluție! Schimbarea bruscă a tot dintr-o dată e specifică mișcărilor violente, cu programe limitate și competențe pe măsură. În cazul lor, vorbim doar despre capturarea puterii și a politicului, nu despre guvernare și, cu atât mai puțin, despre reforma structurală a unui întreg sistem încremenit. Celor care, în continuare, au ceva de reproșat le adresăm întrebarea în ce măsură lumea care ne înconjoară a înțeles și a asimilat această primă cerință a lui Mihail Gorbaciov. În ceea ce ne privește credem că, la această oră, este mult prea mult radicalism în lume spre a putea afirma că lumea a făcut, într-adevăr, saltul interior în materie de valori și principii.

Noua gândire

Prin schimbarea modului de gândire ar fi trebuit să se revalorizeze specificitatea, particularul, înaintea omogenizării: de aici încurajarea folosirii/regăsirii limbilor naționale, a presei și a educației în aceste limbi — peste 150 doar în Federația Rusă, poate peste 200 la nivelul fostei URSS; retragerea din Afganistan; re-legalizarea serviciului religios; încurajarea schimbărilor de regim în statele-satelit, fără intervenție armată din partea Moscovei, și, de aici, bijuteria acestui dosar reformist, reunificarea Germaniei. Sigur că fiecare capitol poate naște controverse, sigur că niciun pas nu a putut fi făcut fără compromisuri și restanțe. Este, de altfel, o regulă generală a schimbărilor — aceea de a merge cât de departe este posibil pentru a spera la o reformă ireversibilă și sustenabilă, dar compromisul și imperfecțiunile reprezintă regula, prețul, condiția chiar, întregului proces politic. Prin contrast, dacă se caută o schimbare „totală”, menită să determine masele să exalte, aceasta se consumă repede, fără a reuși să producă efecte plauzibile. Mihail Gorbaciov nu a căutat spectaculosul, ci reziliența, schimbarea de profunzime. Ar fi putut doar să anunțe aceste măsuri, fără a le permite, și nimeni nu ar fi obiectat oficial, pentru că deja aceasta era tradiția regimului: de a vorbi fără acoperire. Dar Gorbaciov și-a asumat până și riscul loviturii de stat din august 1991, până și posibilitatea de a fi debarcat de către nomenclatura de partid, pariind pe noua gândire. E puțin lucru? Aproape zero din perspectiva materialiștilor limitați, care nu cred până nu ating/văd — Toma necredinciosul; este enorm din prisma celor ce încearcă să înțeleagă profunzimea reformei pe care a promovat-o.

Abia de aici începând, glastnost-ul dobândește adevărata sa semnificație, aceea de deschidere, de acces la informație și la o dezbatere pe fondul problemei. O minte manipulată poate avea acces la oricâtă informație și nu va fi capabilă să extragă adevărul din vorbăria năucitoare, nu va reuși să formuleze ideea principală și să detecteze argumentele. Pentru că o asemenea minte nu stă pentru o identitate clară a persoanei, ci este doar cureaua de transmisie a altora către nimeni. Accesul la arhive, la realitatea conflictelor armate în care au fost implicate forțele URSS-ului, la statisticile demografice sau economice, toate acestea setează ori deconstruiesc o identitate personală și una colectivă. În lipsa lor, puterea instituie o identitate ideologică. Meritul lui Gorbaciov a fost (și) acela de a fi recunoscut existența și necesitatea identităților personale, ale minorităților, ale poporului cu sau fără carnet de partid.

Perestroika nu putea veni decât pe această cale. Termenul desemnează reforma, schimbarea, tranziția spre o altfel de lume. Vedem azi, din experiența democratizării a numeroase țări, cum asemenea deziderate pot fi bifate pe hârtie de către politicienii puterii, pot fi legiferate, prezentate fastuos în școli sau întruniri academice, fără a avea rădăcini în realitatea socio-economică a unei comunități sau a unei țări. În discursul „Casa noastră comună europeană” (06 iulie 1989), Gorbaciov sublinia că „respectul pentru dreptul suveran al oricărui popor de a-și alege sistemul social după cum dorește constituie cea mai importantă premisă a procesului european”. Cu foarte puțin timp în urmă, comentând războiul din Ucraina, deplângea faptul că tot efortul său de o viață se duce pe apa sâmbetei, tocmai pentru că idei fundamentale, menite să coaguleze o coexistență pașnică, idei dezbătute și articulate împreună cu liderii pe care i-am menționat mai sus, sunt azi calcate în picioare de tendințele imperialiste, nivelatoare, contra-reformiste. Perestroika trebuia să înglobeze măsurile concrete de reformă, pașii efectivi de trecere de la sistemul mumifiat la o formulă viabilă de guvernare, incluzând proprietatea privată, libera inițiativă în afaceri, accesul la educație și la informare. Vedem azi, nu doar în ceea ce mai putem percepe din Rusia, ci mai ales în țările foste satelit, cum reforma a trebuit să fie una parțială în contextul societal existent, neputându-se transforma, dintr-o dată, și dimensiunea economică, și cea politică, și componenta socială. Înțelegem, apoi, dacă dorim o analiză lucidă, cum segmente tot mai ample ale societății lipsite de minima cultură politică, lipsite tocmai de „noua gândire” pe care Gorbaciov a sperat să o declanșeze, nici nu au putut, nici nu au vrut să susțină o schimbare în care nu aveau ce să mai caute, neacceptând ei înșiși să se adapteze, să învețe ceva și să-și adapteze sistemul de valori. Manipularea poate fi continuă și pronunțată, dar dacă, la un moment dat, încetează, există șansa ca mintea omului să revină la un soi de normalitate. A încetat, oare, manipularea? Clasa politică a avut, oare, interesul ca reformele să prindă rădăcini și, prin acestea, democratizarea să devină un fapt politic? Au fost, oare, legile juridice intrate în vigoare, unele de nemodificat măcar pe perioada tranziției? Nu cumva mai vechile metehne, stereotipuri, lașități au avut, în tot acest timp, ceva de spus? Orice program politic se implementează și se ratează cu oameni, cu ironiile, sarcasmul, neputințele sau cu ambițiile și participarea lor.

Spunem așadar că Mihail Gorbaciov a fost un om care a gândit pentru noi; ne-a cerut să ne schimbăm pentru a schimba lumea, împreună. Lumea, însă, nu își dezminte încremenirea: în ignoranță, în teamă, în orgolii. Iar politicieni uzează de acest lucru spre a-i utiliza, a-i domina, a-i depersonaliza. Gorbaciov a încercat să ne vorbească despre persoană, despre identitate și dialog. Nu unul ca la carte, pentru că societatea nu stă în carte. Stă într-un soi de realitate și ar putea, măcar, dialoga acolo. Cheia era noua gândire. Dar cu ea a descuiat Cutia Pandorei și din aceasta au ieșit, de-a valma, naționalisme și utopii, crime și ură, vechea gândire, cu tot ce era uzat în ea. Înainte să-l judecăm pe „Gorbi”, ar trebui să verificăm cât am preluat din „noua gândire” și în ce măsură stăm mărturie pentru vremuri, practic, demult apuse.