Cu luni bune în urmă (și voi arăta că sunt bune), tot în acest spațiu, mă plângeam de distrugerea lentă, dar sigură a fațadei unei clădiri, destul de recent renovate, din Piața Unirii. Unul dintre cele patru imobile de pe latura nordică a pieței, situate între străzile Regimentul 5 Vânători și Matei Corvin, cunoscute sub numele de Casele Canonicilor. Și o făcem cu atât mai convingător cu cât ansamblul căpătase din nou viață, prin reabilitarea casei de la numărul 8, ultima în ordinea renovării exterioare.
Scrisesem atunci despre felul în care tratăm psihologic ceea ce, cu greu, tocmai am vindecat. Casa de la numărul 10, cu fațadă portocalie și cu o istorie la fel de bogată ca a surorilor sale (nr. 8, 9 și 11), începută pe la 1758, dacă nu mai devreme, își pierdea treptat o parte din cornișă, impecabil restaurată, din cauza, probabil, a unei probleme cu scurgerea apei de pe acoperiș. Iar fațada se dăduse deja bătută în fața ploilor și, mai ales, a indiferenței, frontoanele unduite ale ferestrelor de la etaj, tipic baroce, abia reconstruite, riscând să redevină ce-au fost: niște firimituri după ospățul timpului.
După ce am recitit articolul, în care vorbeam despre obiceiul, atât de drag nouă, de a lăsa lucrurile baltă, inclusiv pe cele nobile, ascunzându-ne în teribilul dicton: lăsăm să cadă de tot și o facem la loc (cum?, când?, erau întrebările pe care mi le pusesem atunci), așadar, după ce-mi parcuresem văicăreala a doua zi, mi-am amintit de o întâlnire.
Acum vreo 10 ani, cred, fusesem invitat, împreună cu un prieten, la spartul târgului unei zile de naștere, pe Corso, jos, la „Timișoreana”. Acolo, un psiholog criminalist, șamanic, ne-a făcut, mie și amicului meu, profilul. În joacă și nu prea. Omul, dincolo de bine și de rău, în transă, a încheiat astfel: „Tu” — către colegul de lângă mine — „ești solar, calm, liniștit, poate să cadă o bombă aici, pe când ăsta” — arătând spre mine — „e în stare să se întunece când vede o hârtie pe jos prin fața birtului”. „Așa e” — mi-am zis atunci, luându-mi în serios profilul psihologic de primăvară la Marea Nordului.
„Așa e și acum” — mi-am spus după ce am recitit rândurile pe care le înnegrisem despre Casa Canonicilor de la numărul 10. „Exagerez — nu mai sunt fonduri pentru reparații, va mai dura, nu e ușor, ba chiar e greu! Foarte greu, ca tot ce se face și iar se face ca să se refacă apoi!” Dar nu mi-a părut rău că am scris despre frumoasa casă portocalie, cu toată vina pe care o purtam în profilul meu de chef psihologic. Ce să fac, trebuie să-mi port profilul, ca orice om!
Și cum mi-l port adesea prin Cetate, zilele trecute — îmi pare rău că nu mi-am făcut un selfie — profilul mi s-a înălțat o clipă de plăcere, de parcă ar fi fost, nici mai mult, nici mai puțin, decât în căutarea unei monede celeste pe care să fie ștanțat. Fiindcă, după ce mi-am făcut încălzirea cu superbul „La Trompetis” de pe Savoya, atât de fericit restaurat, am văzut schele, în Unirii, pe Casa Canonicilor de la numărul 10. Iar spaima că vom aștepta încă 30 de ani să renovăm total fațada acestei clădiri mi-a dispărut ca febra după o fiolă de algocalmin, luată fără rețetă, noaptea, pe furiș, de la o farmacistă miloasă.
Nu — să nu credeți cumva —, în niciun caz nu vreau să spun că am făcut vreo legătură între tableta mea din urmă cu niște luni de zile și reparațiile începute acum. Ar fi o nedreptate, pe care nu mi-o permit, față de mine însumi să cred așa ceva, oricât de bine i-ar prinde orgoliului meu, adesea prostesc. Nici vorbă!
Dimpotrivă, meritul e integral al celor care s-au abătut de la obiceiul pământului — acela de a lăsa lucrurile baltă. Fiindcă nouă ne e mai ușor să o luăm de la capăt din când în când (din foarte când în foarte când), fără să facem niciodată lucrurile de la A la Z, decât să avem grijă de ceea ce tocmai am realizat, adică să păstrăm, să — cu un cuvânt nu prea strălucitor — menținem și, de fapt, să ne bucurăm de frumusețea întreagă a moștenirii noastre zi de zi, nu numai la inaugurări.
Pentru asta cred că lunile care au trecut au fost bune. Chiar dacă s-a refăcut perfect fostul han „La Trompetist” (pe unde a trecut și Cuza în fuga lui politico-amoroasă), mă bucură parcă mai mult că nu e lăsată în voia sorții Casa Canonicilor de la numărul 10, renovată și ea foarte frumos.
Se pare că totuși am prins gustul tonului just. Nu de telefon, nu în ulei (de conservă), ci al grijii față de noi înșine, până la urmă.
Să fie Casa Canonicilor un nou canon pentru respectul față de Timișoara veche?!