Prin presa din ultimele zile s-a vorbit despre intenția Guvernului de a adopta o nouă ordonanţă de urgenţă, prin care să aducă în vigoare un Cod administrativ. Urmele materiale ale acestei intenții — hulită de unii, dar apreciată, chiar imperios solicitată de alţii şi mai ales de mulţi aleşi locali — pot fi observate pe site-ul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administrației Publice, loc în care poate fi citită o variantă (sperăm că cea care urmează să fie asumată de Guvern) a proiectului viitorului Cod administrativ.
La o analiză de suprafață, acest proiect este criticabil din cel puțin trei puncte de vedere: a) el forțează instrumentul normativ al ordonanței de urgenţă, care ar trebui să rămână unul excepţional, la care Guvernul să recurgă numai în situații excepţionale, care reclamă o intervenţie legislativă la mare viteză, ceea ce, în privinţa acestui Cod nu este cazul, căci, de mai multe decenii, România a supraviețuit şi fără un astfel de monument legislativ; b) el intervine după ce, cu câteva săptămâni în urmă, Curtea noastră Constituţională a invalidat un proiect legislativ, asumat de același Guvern, însă prin Parlament, care avea acelaşi obiect (un Cod administrativ), iar noua reglementare pare să nu difere aproape deloc de cea dintâi; c) el nu schimbă nimic — sau aproape nimic — din realitatea instituţional-normativă chemată să disciplineze astăzi relațiile juridice angajate în interiorul sistemului instituţional al administrației publice, fiindcă proiectul nou anunţatei ordonanţe de urgenţă nu face altceva decât să includă, într-un act normativ unic, mai toate legile care reglementează în prezent aceleaşi majore instituţii de drept public [Legea cu nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, Legea cu nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, Legea cu nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, Legea cu nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice]. Pe scurt şi în mai puţine cuvinte, ceea ce Guvernului României înţelege prin Cod administrativ este, în realitate, nimic altceva decât o îngrămădire de acte normative mai vechi, așezate unele după altele, formulă care, raportat la rigoarea tehnicii legislative, nu are nimic de-a face cu un autentic Cod.
Dincolo însă de aceste neajunsuri de ordin formal, proiectul viitorului Cod administrativ „păcătuieşte” prin lipsa de curaj a autorilor săi. Aceştia nu au înţeles: a) că o ţară precum România nu are nicio şansă să se dezvolte durabil atâta timp cât autonomia locală (administrativă şi financiară) este şi rămâne una pur formală, neînsoţită de instrumente juridice clare, apte să o susţină, să o consolideze şi, treptat, să o lărgească; b) că activitatea organelor şi a autorităţilor administraţiei publice nu are cum să se îmbunătăţească atâta timp cât vom continua să fetişizăm stabilitatea funcţionarilor publici care, oricât de nepregătiţi, impertinenţi ori blazaţi ar fi, nu pot fi îndepărtaţi din posturile ocupate decât cu foarte mare dificultate; c) că domeniul public al Statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale nu poate face obiectul unor înţelegeri, respectiv a unor convenţii de drept privat, ci numai a unor contracte de drept public (de tipul achiziţiilor de servicii sau de lucrări, a concesiunilor de servicii sau de lucrări, a delegării serviciilor comunitare de utilităţi publice ori a parteneriatelor public-privat); d) că organigramele instituţiilor publice trebuie, într-un fel sau altul, limitate în privinţa dimensiunii lor, astfel încât numărul de angajaţi ai unei astfel de instituţii să nu se dubleze ori se să tripleze pe parcursul unui singur mandat al unui primar (cum s-a întâmplat în unele din marile oraşe ale acestei ţări), fie şi numai pentru că cei angajaţi în sistemul instituţional al administraţiei publice sunt, totuşi, remuneraţi din bugete publice, adică din impozitele şi taxele plătite de noi toţi; e) că actualele consilii judeţene nu au alt rol decât acela de a „ghidona” fluxul finanţelor publice de la bugetul de stat la bugetele municipiilor, oraşelor şi comunelor, în funcţie de afinităţile politice existente între cei care dau banii (Guvernul României, prin Ministerul Finanţelor Publice şi prin Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice), cei care îi mânuiesc, în calitate de intermediari-vătafi (consiliile judeţene şi preşedinţii acestora) şi cei care sunt destinaţi să îi primească (comunele, oraşele şi municipiile acestei ţări, prin primarii şi consiliile lor locale).
Faptul că proiectul viitorului (posibil) Cod administrativ nu aduce schimbările profunde de care România ar avea nevoie în ceea ce priveşte administraţia sa publică, este confirmat de entuziasmul cu care exponenţi (de nivel local sau naţional) ai liberalilor şi, desigur, ai social-democraţilor susţin adoptarea unui asemenea Cod. Mulţi dintre ei transmit cui este dispus să-i asculte că noul Cod administrativ se impune a fi grabnic adoptat, pentru că noua reglementare ar rezolva multe din problemele cu care se confruntă administraţia publică a zilelor noastre. Pentru cineva care are chiar şi cunoştinţe modeste de drept administrativ şi un pic de timp pentru a-şi arunca ochii pe proiectul de Cod administrativ, pe care Guvernul îl doreşte adoptat prin infamul instrument al ordonanţei de urgenţă (deci, fără dezbateri parlamentare!) este evident nivelul precar de calitate al acestei construcţii legislative.
Acest proiect nu este, în realitate, un viitor Cod administrativ, ci un răspuns politic la o Românie anchilozată, captiva unei administraţii publice în interiorul căreia singurele evenimente notabile ţin de numărul din ce în ce mai mare de ministere şi, mai apoi, de denumirile stranii ale unora dintre acestea. Avem, spre pildă, un Minister pentru Românii de Pretutindeni, ceea ce demonstrează vocaţia ilară a Guvernului de la Bucureşti de a-şi extinde competenţa, dacă se poate, până în Guineea-Bissau. Iar iniţiatorul acestui discutabil proiect de Cod administrativ, despre care tocmai vorbirăm în puţinele rânduri de mai sus, a fost nimeni altul decât Ministerul Dezvoltării Regionale si Administraţiei Publice, deşi — după cum mai toţi dintre noi ştim — România nu este organizată, din perspectivă administrativ-teritorială, în regiuni, iar un Minister care să fie şi al Administraţiei Publice îţi lasă impresia că, prin el, Guvernul urmăreşte să-şi subordoneze ori să tuteleze (nu numai prin prefect) întreaga administraţie publică, inclusiv pe cea locală, cu toate că aceasta, potrivit Constituţiei noastre, funcţionează potrivit principiilor autonomiei şi al descentralizării.
O ultimă idee: la alcătuirea acestui proiect de Cod administrativ, şcolile mari de drept din această ţară nu au contribuit în niciun fel; ele au fost pur şi simplu uitate.
