De mult prea multă vreme trăim obsesia europenizării, marginalizând, ignorând ori chiar disprețuind tot ceea ce este național, autohton sau neaoș românesc. Ușor-ușor, nimic din ceea ce intelectualii români sunt ori ar fi capabili să imagineze, să gândească, să scrie sau să publice nu mai are niciun fel de valoare decât dacă este marcat de Europa și de europenizare. Și nu sunt deloc puțini aceia care au înțeles cam cum bate vântul. Și-au adaptat limbajul la noile realități. Unii dintre ei — și nu puțini — vorbesc (în public) și scriu (altfel decât gândesc în realitate), pentru că nu vor să-și tulbure existența și nici să obosească dând explicații ori justificându-se. Pe tăcute, o nouă (auto)cenzură pare să se fi răspândit mai ales în universitățile noastre, una care te obligă să nu critici, să nu contești și să nu te îndoiești de nimic din ceea ce vine dinspre Europa ori din ceea ce aceasta propune. Nu că ar trebui să mă justific, dar aș vrea, totuși, să-i liniștesc pe cititorii mei: nu sunt nici împotriva Europei, nici împotriva Uniunii Europene și nici împotriva apartenenței țării mele la această Uniune. Sunt conștient că, pentru țara mea, nu există un alt drum, pentru că, din nefericire, politicienii acestei țări nu sunt în stare nici să gândească și nici să administreze destinele acestei țări, în absența prețioaselor indicații venite de la Bruxelles sau de la Strasbourg. Pentru ei este facil să asculte și să execute cu sfințenie ceea ce Europa le transmite și le cere să rostească și să facă. De la acești politicieni eu nu mai aștept de mult nimic și, în privința lor, nu mai am nicio speranță.

Dar universitarii sunt și ar trebui să fie altfel. Pentru că un universitar veritabil este plămădit din sutele de cărți și articole științifice pe care se presupune că le-a parcurs, le-a înțeles și le-a interiorizat. Mintea unui universitar adevărat este sau ar trebui să fie în primul rând lipsită de prejudecăți, obiectivă și deschisă analizei reci, nepărtinitoare. El nu poate fi „european” în orice condiții și fără discernământ și este obligat să se îndoiască, să asculte și să încerce să-i înțeleagă și pe euro-sceptici. Pentru că Europa nu este infailibilă și, prin urmare, poate greși. A vedea lucrurile altfel ne conduce la situații prin care această țară a mai trecut prin anii ’50–’60 ai secolului trecut, perioadă în care singurul adevăr ce putea fi rostit și oficial acceptat era cel pretins, servit și, la nevoie, impus de Uniunea Sovietică. Orice alt punct de vedere îl putea costa pe cel care îl susținea, în cel mai bun caz, libertatea și, în cel mai rău, viața. Din fericire, astăzi, riscurile sunt mai mici. (Sper, cel puțin.) Dacă, în calitate de universitar, critici Europa sau corectitudinea politică pe care aceasta o promovează, riști cel mult să fi luat de ciudat, să fi marginalizat ori pur și simplu să ți se spune că ești filorus sau putinist. Lucruri care, între noi fie vorba, pot fi destul de neplăcute și, desigur, ofensatoare.

În anii aceia cenușii, în care România suferea sub bocancul soldaților sovietici, s-au găsit destui români care să impună conaționalilor lor voința și ideologia bolșevică, impusă de imperiul de la răsărit. Acești români — fie din convingere, fie din oportunism — propovăduiau, în calitate de „comisari ai poporului”, cu exaltare, adevărul moscovit, despre care pretindeau că este unicul ce putea aduce „fericirea” colectivă sau individuală. Niciun alt „adevăr” nu era și nici nu putea fi nici afirmat, nici acceptat. Astăzi, alți „comisari” — care nu mai sunt ai poporului, dar care se pretind a fi ai Europei — depun teribile eforturi pentru a ne convinge de faptul că numai „ideologia europeană” este singura pe care noi toți trebuie să o acceptăm (necondiționat și fără crâcnire!) și că orice altă „ideologie” (eventual, una națională) este, prin ea însăși, incorectă, periculoasă și, în consecință, intolerabilă. În universitățile din România, acești noi „comisari europeni” depun astăzi eforturi deosebite pentru a impune o nouă ordine ideologică, marcată de corectitudine politică, drepturi ale minorităților, pe care acestea le pot opune oricum și în orice condiții majorității (chiar în dauna drepturilor acesteia din urmă), subordonarea absolută, necondiționată și, uneori, aberantă față de dreptul european (în cel mai larg sens al acestei noțiuni) a dreptului și, implicit, a sistemului instituțional autohton, renunțarea la suveranitatea națională chiar în condiții care depășesc cu mult înțelegerile inițial stabilite prin tratatele care au fost încheiate între Uniunea Europeană și Statul Român, ori infiltrarea sistemului instituțional național cu instrumente de reglementare impuse de „partenerii europeni” în afara Constituției acestei țări, așa cum, printre altele, este celebrul Plan Național de Redresare și Reziliență. Mă întreb câți universitari autentici, a căror obiectivitate să nu fi fost alterată de asumarea necondiționată a „ideologiilor europene”, au participat la „negocierea” conținutului acestui plan impus de Uniunea Europeană României? Cel mai probabil, niciunul. Pentru că „partenerii” europeni de acum, la fel ca și „colegii” sovietici” de acum 70 de ani, par să nu accepte nici negocierea, nici viziunea alternativă asupra vieții. Acum, ca și atunci, lucrurile erau la fel de simple: voi, românii, sunteți obligați să trăiți și mai cu seamă să gândiți numai așa cum noi vă spunem că este bine să o faceți!