1. Generația mea a fost, este una proamericană. America noastră, adică SUA, însemna mai ales muzica rock, fenomenul hippie, bluejeanșii, guma de mestecat, filmele. Spre deosebire de bunicii sau tații noștri care i-au așteptat în zadar pe americani după război, noi îi auzeam, cu urechea lipită de radio, la Vocea Americii sau la Radio Europa Liberă. De fapt, dacă mă gândesc bine, am fost și eu martor, imediat după 1989, la revenirea americanilor în România. La puține zile după citirea Proclamației de la Timișoara, a venit aici David Funderburk, fost ambasador al SUA la București, care a invitat câțiva membri ai Societății Timișoara la o discuție despre dacă e bine sau nu ca SUA să redea „Clauza naținii celei mai favorizate”. Dacă îmi aduc bine aminte, am fost împreună cu George Șerban, Viorel Marineasa și Daniel Vighi, iar discuția a avut loc la restaurantul hotelului Continental. Eu am susținut că e bine ca SUA să ne dea Clauza națiunii, pentru că nu o dau regimului Iliescu, care, evident, ar fi avut de câștigat ca imagine, ci țării. A două zi, în ziarul „Renașterea bănățeană” (fostul „Luptător bănățean”) a apărut un articol în care se relata toată discuția pe care o avusesem noi cu ambasadorul. Am aflat că un anume maior Pele ne pusese un microfon într-o scrumieră.
Acum, toată povestea asta mă face să surâd. Atunci însă nu mi-a fost totuna, mai ales că, a doua zi, m-am trezit dimineața cu un telefon de la Ambasada SUA, în care atașatul cultural mi-a spus ce scria în ziar despre noi, cei care fusesem la întâlnirea cu ambasadorul. Acesta mi-a explicat că Ambasada SUA ocrotește sau reacționează atunci când interesele membrilor sau ale unor cetățeni din alte țări sunt atinse din cauza SUA. Și că sunt invitat să îmi iau un avocat. Evident că nu am făcut asta, evident că lucrurile nu au avut nicio urmare. Am povestit însă acest episod pentru a readuce în memorie atitudini antiamericane ce par să se reîntoarcă în spațiul public.
2. Cu ani în urmă, în fiece 4 iulie, trimiteam mesaje de felicitare anumitor persoane cărora le scriam așa: „La mulți ani poporului american care, ca prostu’, vrea ca România să rămână democrație”. Unii îmi răspundeau cu un surâs, alții tăceau, iar câțiva cu greu se cenzurau să nu mă trimită spre originile materne. Asta e România adevărată! În public, în mesajele ei oficiale, în fața camerelor de luat vederi, România este o țară model: aderă cu trup și suflet (mai mult trup) la valorile europene, își răcnește fidelitatea totală față de valorile atlantice, se angajează să respecte calendarul tuturor reformelor cerute de Comisia Europeană, dar, concomitent, socotește observațiile Comisiei Europene cu privire la modificările aduse justiției drept o ingerință în treburile interne, nu participă la Ziua Națională a SUA fiindcă ambasada SUA a criticat ceea ce face gurvernul actual cu legile Justiției. Ăsta e românul: după ce plătește zeci de mii de dolari ca să își facă o poză cu Trump la masa unui restaurant, se supără ca văcarul (cowboy-ul) pe sat.
Ați înțeles, desigur, că „românul” ăsta e chiar Liviu Dragnea.