Miercurea trecută, într-un club cu mese de biliard, neîncălzit și gol — unde nu o să spun aici, în ruptul capului, ce căutam (aud, între timp, cu entuziasm, că ar mai exista un loc permisiv: un bar de gay) — întâmplarea (sau cine știe ce?) a făcut să pot asculta un playlist întreg cu Joan Baez. A doua zi, joi, 13 — bine că n-a fost vineri, pentru că, altfel, am fi fost în stare să decretăm data ca fiind, dacă nu ziua decesului, a ghinionul literaturii, după model templier (în 13 octombrie 1307, Regele Filip al IV-lea al Franței aresta majoritatea cavalerilor acestui ordin, de unde superstiția) —, Academia Suedeză anunța Premiul Nobel pentru Literatură: poetul Bob Dylan.
Vestea a împărțit, bineînțeles, în două — cum ne place atât de mult să zicem — literele române. Și ce sunt un A, un O sau un E pe jumătate, aceste vocale mult prea dragi textierilor, semnatarilor de lyrics-uri? Ce fel de onomatopee?! Răspunzând, le-am păstrat întregi ca să le pot folosi ca atare. Să mă mir și atât. Însă am căzut pradă destul de ușor virilității argumentelor risipite de cele două tabere: pro și contra. O virilitate pe cât de firească și spontană, românește gândind, la adresa (im)posturii literare a imaginii Victoria’s Secrets de acum câțiva ani, pe atât de nedurabilă, omenește vorbind.
Dar cea mai tare proptă pusă lui Dylan mi s-a părut părerea unor comentatori apropiați muzicianului, fizic sau în mintea lor, conform căreia artistul nu și-ar fi dorit nicio clipă acest premiu. Așadar, faptul că nu a vrut Nobelul îl face pe abia posesorul lui întru totul la el acasă în literatură: mare autor, dacă nu chiar mare poet. Iar pe ceilalți, scriitori de meserie, care au vrut, care vor — bieți profesioniști ai refuzului. Cu toate că atitudinea administrativă a starului, mai degrabă leneșă decât săritoare în fața festivităților de tot felul, are o istorie incontestabilă. Iar ea, atitudinea, participă și la concertele sale din ultima epocă (putem spune așa la o vedetă de trei sferturi de veac), pe care Bob Dylan le susține ca un bun funcționar într-un birou din Bruxelles. Așa că nu înțeleg prea bine de ce ne-am transformat dintr-o dată într-o BD în acțiune pentru tehnocratul BD, care a intrat deja în Partidul Nobel cu aura neștirbită, „cum trebuie”. Tocmai că vine din „Diverse”.
De parcă n-am ști că eligibilitatea pe listele partidelor noastre la „generalele” din decembrie (11) s-a câștigat venind de acolo, din „Diverse”, facem nobelomodelism ca pe vremuri, la Casa Pionierilor, în loc să ne rezervăm dreptul la a avea rezerve față premierea proaspeților candidați pentru Parlament. Și pentru literatură, de ce nu?! Căci ce ne e Parlamentul, dacă nu literatură! Și încă una de specialitate, dacă ne uităm la zonele elitiste din care coboară în politică unii autori. Zone, arii ale responsabilității profesionale pure, din care, înarmați cu ozon cercetat în publicații prestigioase la nivel internațional, pop, folk sau rock, aceștia, aterizând, pot împrospăta aerul greu până și din celulele cele mai „sănătoase” ale politicii. La prima vedere. Cea la care noi, ceilalți, rămânem niște autentici agresivi de-o șchioapă și, aceiași niște, veritabili resemnați pe veci.
Iar acestea fiind meritele noastre, acesta este meritul lor: nu au vrut.