Subsemnatul, Toma Florin, m-am născut în ziua de 22 martie 1953, ora 12, din Mamă: ELENA și Tatăl: NATURAL, spre rușinea familiei Toma, din cătunul Valea Teancului, sat Zorești, comuna Vernești (Buzău). Spre a stinge oprobriul și a înfrânge morala ancestrală a satului, mama și-a luat copilul, care nu împlinise 2 luni, și a plecat în lume, stabilindu-se în orașul Ploiești. În anul 1958, pe când aveam 5 ani, NATURALUL chipeș — pe numele său de civil, Andronescu George, și care semăna cu actorul Clark Gable (dar nu era el!) —, s-a deplasat la locuința noastră din str. Bucegi nr. 6, spre a cere iertare mamei. A fost alungat fără nicio discuție. Mama a lucrat peste 50 de ani ca muncitoare la Fabrica de Paste Făinoase „Vulturul”.
Până în 1972, am fost elev la Școala Elementară nr. 4 — „Elena Doamna” și la Liceul Teoretic „C.D. Gherea”. După stagiul militar (la Craiova și Drobeta Turnu-Severin), am urmat cursurile Facultății de Limba și Literatura Română din Universitatea din București (specialitatea Română-Franceză), pe care am absolvit-o în 1979, al 16-lea, cu media 9,82. Am fost profesor la țară, fiindu-mi interzis postul în București, pe motiv că nu aveam buletin de Capitală. Sunt căsătorit cu doamna profesoară Rodica Toma și am o fată, Irina-Ruxandra (căsătorită), de 42 de ani, precum și o nepoată, Ilinca-Maria, de 11 ani și jumătate. În prezent, sunt redactor la revista Viața Românească, editată de Uniunea Scriitorilor din România, al cărei membru sunt, din 1990. Am debutat în 1978, în „România literară”, am scris șapte cărți de proză (romane și nuvele), două de interviuri și am îngrijit o ediție de autor. În general, sunt fericit și, în afară de multe griji, n-am nicio problemă. Declar că toate cele de mai sus sunt conforme cu realitatea. Drept care, semnez: Florin Toma.
*
Robert Șerban: Pentru tine pandemia n-a trecut la pas. Ai contactat virusul și ai stat o lună internat la terapie intensivă. Dincolo de experiența nefericită, despre care ai și vorbit, ai și scris, ce ar fi important de scos în evidență din această perioadă prin care ai trecut?
Florin Toma: Dar, pas cu pas tot s-a făcut simțită. Rectific adevărul că n-am fost internat la ATI, căci, altminteri, acest interviu n-ar fi existat. Ci într-un salon tot de covid, dar, spre deosebire de ceilalți doi pacienți, aflați sub oxigen, eu puteam respira fără mască. Suficiența de O2 mi-a dat putința — după ce am degroșat toate învelișurile de panică, scârbă, spaimă, claustrofobie și alte dezagremente bronhice — să fiu și observator al vieții (chiar dacă firavă acolo, în salonul 63, al Pavilionului 5 din Institutul „Matei Balș”, din care, aici vobim și de un karmanlîc, la 10 zile după ce m-am externat, a pornit un incendiu în care au murit patru persoane…, poate și ceilalți doi „colegi” de suferință), și scriitor. Am „comis” o sumedenie de note pe telefonul mobil, despre orice: despre moarte, despre punga cu lichid, agățată în vârful unei tije (la care, în timpul perfuziei, mă uitam ca la cea mai din Cer instanță a bolnavului, ca la o „dumnezoaică”, așa cum picura din ea, pic! pic! pic!, goutte à goute, forța care dă sens și lumină vieții), despre îngeri, despre contele Stolîpșin, care a sfârșit prin fi ucis de propria sa umbră (și din care a ieșit mai târziu o nuvelă trainică!), despre suferință, despre Femeie, despre lumină, despre durere, despre speranță, despre demoni, ba chiar și despre bătrânețe. Deci, cum s-ar zice, am avut treabă!
R.Ș.: Scriind despre cartea ta de povestiri, Depozitul de bătrâni, criticul literar Tudorel Urian te definea ca fiind „un textualist exuberant”. Te recunoști în această sintagmă? Apropo, se face să contrazici un critic sau e bine să nu te pui rău cu un om a cărui meserie e să critice?
F.T.: Aș modifica un pic sintagma lui Tudorel și m-aș defini mai degrabă ca un „exuberantist al textului”! Nu uita că sunt coborât direct de sub coiful „statuei” Libertății ploieștene, urbea unde mutul a fost spânzurat de limbă, dându-i-se acesteia o altă întrebuințare. Făptașii sunt Nenea Iancu și Nichita. În plus, vorba Miții la criză: „Ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă, ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 Fevruarie…”. Pe de altă parte, făcând elogiul limbii în general, trebuie să constatăm că o bună(!) parte din violența manifestată în sfera publică și privată provine direct din incapacitatea de a așeza emoțiile în cuvinte. Fără cuvinte, spre a construi un raționament, gândirea complexă este împiedicată să se exprime, nu se poate naște. E avortată. Cu cât limbajul este mai sărac, cu atât gândirea se chinuie chiar „și din goluri” a se naște!… Cât despre critică, ce să-ți spun? E mai dificil. Uneori, și criticul se exprimă mai închisnovat. Mai ales dacă este bârzoiat, adică îmbufnat. Ori interesat.
R.Ș.: „Proza de azi mi se pare că nu mai e exemplară” — ai scris într-un eseu pe care l-ai citit la Colocviul romanului românesc de anul trecut. Ce-ar însemna o proză exemplară? Ce prozatori români crezi că sunt exemplari? Dar străini?
F.T.: Ar fi o discuție mult prea lungă. În esență, însă, eu susțineam în comunicarea mea că vârful de exemplaritate al prozei românești, altfel spus, capacitatea de a crea modele, a fost atins în literatura dintre cele două războaie mondiale. Atunci, în vreme ce literaturile europene construiau paradigme pe bandă rulantă, noi ne-am descoperit ADN-ul și am creat rezervația națională de modele, ceva nou, original (supremația noastră, a noastră între ai noștri). Din păcate, însă, astăzi mecanismul nu mai funcționează. Balerina din cutia muzicală nu se mai rotește. Proza de azi mi se pare că nu mai poate să modeleze. Ea este mai mult contemplativă (e adevărat, contemplă activ!), decât analitică. Nu mai are acel ceva ce ține de poezie, dar și de magic. Sau, cum spunea Rūmī, „prințul poeților sufi”, nu mai poate „atinge cerul cu inima”. Azi nu ne mai rotim. Ne-am oprit. Segmentele ne-au damblagit. Și am pierdut dionisiacul din noi… Ni s-a înjumătățit limba, a îmbătrânit, nu mai are zvâcnirile alea mai frumoase decât orice prejudecată de sincronism. Practic, nu mai e liberă. E alandala, aidoma democrației noastre actuale…
„Il n’est pas de liberté sans exigences. Il n’est pas de beauté sans la pensée de la beauté” — spune Christophe Clavé, una dintre mințile cele mai luminate ale intelocrației franceze. El amintește de inversarea efectului Flynn. James Robert Flynn, profesor, specialist în ştiinţe politice la Universitatea Otago, din Dunedin, Noua Zeelandă, cunoscut, mai ales, pentru studiile şi cărţile sale — în care combină aspecte de psihologie, sociologie, morală filosofică, pentru a aduce răspunsuri în legătură cu resorturile idealurilor umane — a ajuns la concluzia, prin cercetările și măsurătorile sale efectuate până în 1960, că IQ-ul mediu al populației este într-o continuă creștere. Numai că, începând cu anii 1980, cercetătorii în științe cognitive par să fie de acord cu constatarea unei inversiuni a efectului Flynn, adică a unei scăderi dramatice a IQ-ului mediu… În fine, e complicat. Dar, una peste alta, tu nu simți că ni s-a subțiat stratul de făloșenie? Că suntem mai slabi de vârtute? Că ni s-a cam feștelit genomul? Că gândim mai greu și mai puțin profund?
R.Ș.: Eu trăiesc în Banat, sunt mai obșinuit cu făloșenisa…
F.T.: Mă rog!… Și cu asta, închei. Musa Al-Khawarizmy (savant, astronom, astrolog, matematician și scriitor persan, născut probabil în 780 d.H., la Horezm, și mort în 850 d.H., la Bagdad, și, totodată, inițiator al algebrei) a fost întrebat odată ce valoare reprezintă omul în matematică. Iar el a răspuns: Dacă omul are bun-simț și caracter = 1; dacă mai este și frumos = 10; dacă mai are și bani = 100; dacă se mai trage dintr-un neam nobil = 1000. Însă, dacă dispare 1, simbolul bunului-simț și al caracterului, rămân zerourile.
R.Ș.: Ești interesat de cărțile scriitorilor mai tineri? Pe ce autor/autori ai ultimilor zece ani ai paria?
F.T.: Cu ultimele mele resurse critice, nu m-aș aventura să impart scriitori, ca pe șeptelul de vite, în exemplare bătrâne, câteva de montă și restul tinere. Artistul, scriitorul, creatorul în general nu este nici tânăr, nici bătrân. Timpul nu se amestecă în tehnologia creației. De aceea, sunt unii scriitori care, după scriitură, par maturi, dar, când le vezi fața, „îți pică fața”, vorba aia. Și, normal, ca-n orice fenomen, viceversa (teză-antiteză-sinteză…, de la bătrânul Hegel), scriitori bătrâni care nu pot ieși din cochilia infantilismului eroic și rebel (și fatalmente caraghios!). Mai degrabă, eu aș rămâne la sexe! Sunt la noi generații de doamne și domnișoare, tinere sau altele (să mă ierte, deci, fără niciun apropou despre „pârguință”!) un pic trecute, care scriu întruna. În continuu. Nu le poate opri nimic. Astfel că nu e an în care să nu le apară o carte. Sunt atinse de o fervoare narativă sălbatică (unele, cu ceva accente erotomane, altele cu nostalgii istorice) și într-o supraproducție absolut năucitoare. Unele, cu accente de grafomanie, altele, mai subțiri, dar toate vizitate de sublim.
Nu dau nume, fiindcă, cine știe, se încaieră sau îmi iau gâtul, dar trebuie să constat că producția de proză (nuvele, romane) feminină (nu feministă!) e remarcabilă și este citită cu plăcere. Restul e la alegere: pentru coafeze (pardon, herstiliste!), pentru aeroport sau pentru întărâtat. La masculin, proza e ceva mai risipită. Dar pe regiuni: Moldova, Ardeal, Muntenia, Banat. Apropo de Banat, îmi place foarte mult verdele de Borco Ilin (ce coboară parcă din magia lui Sorin Titel), tu (dar tu ești neserios: dai niște poeme formidabile, cu care cititorul deja se învață și are așteptări, apoi, deodată, când se așteaptă mai puțin, hop! Tu ieși pe piață cu proză scurtă grozavă, numai bună de citit „în trening”!), admir boieria lui Marcel Tolcea, academismul lui Mircea Mihăieș, vizionarismul lui Fulaș (un foarte mare traducător), estetismul elegant al lui Bazil Popovici sau neastâmpărul ingenuu al Adrianei Babeți… Nu mai insist. Gata, mă opresc, că cine știe ce mi se mai întâmplă!
R.Ș.: Conform Eurostat, 93,5% dintre români nu cumpără nici măcar o carte pe an. Parcă niciodată nu a fost atât de rău. Cartea se stinge, încet, încet, fiindcă de la an la an cifrele sunt tot mai evidente, în sensul acesta. Tu ești optimist? Se tot așteaptă de la tine un roman. Tu aștepți asta?
F.T.: Sinestezic, Cartea nu se stinge. Are parfumul ei (doamne, estropiat la suflet și atins de sklerocardio — împietrirea inimii — trebuie să fie acela care n-a știut sau n-a putut a vibra la undele aromate ale colii de hârtie tipărită!). Cartea are gustul ei, are glasul ei naiadistic, atrăgător, ispititor, excitant, ațâțător. Cartea îți ia mințile și le duce unde vrea ea. Astea sunt, de fapt, menirea și ademenirea unei Cărți.
Cât despre romanul meu, dragă Robert, am tot căutat prin cămara cu acareturi, există acolo un bric-à-brac și un balamuc de nedescris (păi, cum să-l descrii?!). Foi scrise care plutesc aiurea, altele goale, ca niște zâne albe ce zburătăcesc, note, multe note, fragmente demente, subiecte obsolete, fraze fără început, începuturi nesfârșite, portrete de oameni, monștri și cadâne, situații absurde (întrunind sațietatea proverbului Absurdul n-aude, dar le potrivește!), crime nemărturisite, vreo două violuri, câteva tâlhării, fotografii de la fața locului, animale fantastice furate de la taica Bosch și unchiul Goya… În fine. Chestia este că trebuie să pun ordine în toată harababura asta. Și să dau Marele Reset. Pe de altă parte, însă, ordinea excesivă mi-e teamă că duce la dictatură. Or, asta nu mai vreau să se întâmple. Bref! Aveți și voi răbdare, ce naiba, doar nu dau turcii!… NB: iar voi știți asta!!!
R.Ș.: Ești un scriitor îndrăgostit de artele vizuale. Mai mult decât atât, ești un îndrăgostit activ, fiindcă vernisezi expoziții, scrii despre artiști, faci interviuri cu ei, ai o colecție de artă contemporană. De unde vine apetența pentru imagine? Ce plus aduce ea scriitorului care ești?
F.T.: Imaginea este cea mai frumoasă suferință a mea. M-am învățat cu ea la fel ca măgarul cu bătaia (à propos, mie mi se pare a fi cea mai tragică ființă de pe pământ… Ați auzit vreodată cum sună bățul greu pe spinarea unui măgar costeliv, ținut numai cu apă, paie și bătaie?). De aceea, cronicile mele (pe care le scriu de vreo mai bine de 15 ani) sunt foarte vizuale. Așa cum știi, fiindcă la 1906, anul primei apariții a Vieții Românești, era greu să publici fotografii, revista n-a beneficiat niciodată de suport imagine, transformând acest moment istoric nevoiaș într-un semn al eleganței conservatoare. Deci, de aceea eu trebuie să povestesc Frumosul. Și se pare că — după cele spuse de beneficiari — mi-a reușit destul de bine. Magicul plutește ca niște pânze de lumină prin duhurile și văzduhurile Logosului. Trebuie doar să le aduni în mănunchiuri de iubire.
R.Ș.: Dacă ai putea să alegi o lucrare de artă din lumea asta, pe care să o ai aproape, care ar fi și de ce ea?
F.T.: Da. Grădina Deliciilor, tripticul pictat de Hieronymus Bosch, început la 40 de ani (1490) și terminat când avea 60 de ani (1510), aflat, din 1939, la Museo del Prado, din Madrid. Tabloul prezintă scene din Rai (stânga), grădina plăcerilor la mijloc și imagini din Iad (în dreapta). Fiindcă nu are titlu original, denumirea modernă e dată de tema părții centrale a tripticului, dedicată păcatului voluptății, Luxuria. Plecând de la imaginația creativă unică (ba chiar aș spune dezaxată) a artistului, în această compoziție cu o teribilă hipertrofie semantică, cele mai multe teorii despre sensul imaginilor au fost dezvoltate în secolul al XX-lea. Fiecare colț sau detaliu dezvoltă o poveste. Pe aripa stângă a tripticului este reprezentat Dumnezeu, împreună cu Adam și Eva, într-un Paradis senin și pașnic. În partea centrală, o serie de scene, interpretate diferit, înfățișează o adevărată grădină teratologică a plăcerii, în care figuri misterioase se acuplează frenetic și netrebnic. În aripa dreaptă, Bosch se „dedă” celor mai înfricoșătoare și scelerate imagini din întreaga sa operă: mașini complexe de tortură și monștri ieșiți din imaginația sa năucitoare… Da. Lumea nu e atât de sănătoasă, precum ne-o propovăduiesc unii — vrea să spună acest absolut ciudat pictor, dispărut la 66 de ani (sic!). Există atâtea povești în acest cutremurător tablou, că „mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă…” a ne măcar scrijeli cu semne mintea noastră cea de pe urmă.
R.Ș.: Cât de des te-apucă dorul de ducă și încotro îți vine să o iei?
F.T.: Vorbești de Vremea Ducăi-Vodă?… Nimeni, dragul meu Robert, nimeni nu se află unde trebuie, în locul și forma dorite în preexistență. Pentru că nimeni nu este acela visat. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă este exact ceea ce ar fi trebuit să se întâmple. Absolut nimic din ceea ce ni se întâmplă nu s-ar fi putut întâmpla altfel. Și, deși ne căutăm insistent holograma, adică unul pe celălaltul din noi, ca-n comparația pe care s-a brodat toată frumusețea acestei lumi, ca Soarele cu Luna, tot ce s-a întâmplat este exact ceea ce trebuia să se întâmple. Și unde să te duci?