Apar şi reapar documente despre poezia lui Nicolae Labiş. Cu ajutorul lor putem recapitula devenirea poeziei româneşti în ultimul secol. Sau măcar în ultimul decembrie. Al său şi al Timişorii. Ideea de revoluţie şi ideea de impas al fiinţei, în acest „timp nou”, „anotimp tânăr”, se confruntă în poeziile sale. Labiş e poet şi ştie că trebuie să dea verdicte, să ia decizii, să realizeze, el, poetul, imaginile timpului pe care le traversează. Clădirea de pe strada Kiseleff 10 şi împrejurimile ei devin topos central al literaturii deceniului al şaselea din secolul trecut. Alexandru Andriţoiu, Ion Gheorghe, Ştefan Luca, Lucian Raicu, Fănuş Neagu, Florin Mugur, Gheorghe Grigurcu, Irimie Străuţ, Marin Ioniţă, Tita Chiper, autori cunoscuţi sau abandonaţi de istoriile literaturii, ca să devină memorialişti, au populat acest spaţiu al conformismului şi al nonconformismului. Martor important al evenimentelor este Lucian Raicu:

„În 1952, un an mai târziu, la Şcoala de literatură Mihail Eminescu, în preajma examenelor de admitere. Proaspăt descins în sediul instituţiei, eram fireşte curios să-mi cunosc colegii. Cineva se însărcinase voluntar să arate pe rând noilor sosiţi pe cel mai redutabil candidat. Împins din urmă, pe majestuoase trepte, am fost introdus într-o cameră de la etaj unde, într-unul dintre paturi, împresurat de o tăcere respectuoasă, dormea energic, la o oră cu totul nepotrivită, eroul seriei 1952–1954: Nicolae Labiş, minunea locală din 1950 şi eruditul folclorist din 1951. L-am zărit a doua zi, a treia zi, întovărăşit de o suită de colegi, scutieri obedienţi, unii mult mai în vârstă şi toţi mai înalţi cu cel puţin un cap” (Lucian Raicu, text selectat de Gheorghe Tomozei, în Moartea unui poet, Cartea Românescă, p. 132). Portretul lui Lucian Raicu ne invită să ne întoarcem la disjuncţiile repetate între homo politicus, homo aestheticus, homo aeconomicus etc. şi să-i adăugăm una: omul revoltat, omul rebel la orice conformism. Labiş este eroul revoltat care defineşte un timp al răsturnărilor. Este tânărul rebel care trăieşte fervoarea credinţei în rolul său de lider, de data aceasta şi de personaj al unei istorii profetice: e poetul şi e profetul unui timp nou, în care purificările trebuie să urmeze. Lumea trebuie salvată, şi el este cel care salvează această lume. Este eroul şi personajul inaugural, aşa cu încercaseră să fie Rimbaud, tânărul cu care se identifică. Lumea este făcută din buni şi răi, rolul său este şi trebuie să fie salvator, să  facă dreptate, precum  Zorro, Ivan Turbincă sau Till Ullenspiegel. Rolul de erou salvator, care nu era nici în timpul vieţii sale neimportant, primeşte semnificaţii noi după moarte. Scrie Cezar Ivănescu:

„La Iaşi am ascultat recitată Moartea căprioarei de un poet aproape legendar prin 1960, Adi Cusin. Acest poet scria la 15 ani de 1o ori mai bine ca la 30. Cu un talent actoricesc nativ, el recita Moartea căprioarei ca pe un bocet ritmat, atât de exact, încât făcea din acest poem un text ritual atemporal: crima oribilă, lamentaţia mortuară a fiinţei care şi-a ucis totemul, a fiinţei care, urcând în civilizaţie, trebuie, ciclic, să-şi desfiinţeze obiectul adoraţiei, în scopul de a supravieţui. /…/ Până atunci, cei care erau grupaţi instinctiv erau siguri că de datoria noastră este să dăm un nou Labiş. Poate nu-mi revin în memorie anume persoane, ştiu însă că-ntr-un timp eram câţiva (dacă ar fi să-i amintesc numai pe Laurenţiu Ciobanu şi Adi Cusin) care scriau excepţional, fiind posedaţi şi de o vehemenţă tipic labişiană.”

Confesiunile lui Cezar Ivănescu fac trimiteri la tradiţionala geografie a provinciei:

„L-am iubit pe Labiş în acele vremuri cu disperarea de a ne fi născut moldoveni. /…/ Spiritul burghez căruia i s-au încorporat din cetatea sfântă îmi jefuieşte speranţa că s-ar putea întâmpla ceva important în acele locuri  până prin anul 2000” (Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet, Ed. Cartea Românescă, 1972, pp. 394–395).

Primele eliberări de solicitările propagandiştilor a celor ce păzesc „integritatea realismului socialist” încep prin apelul la pastel; la Imaginea locurilor, unică. Anul 1956, cel în care debutează Nicolae Labiş, e anul în care ies în lume cărţile plauzibile ale lui Alexandru Andriţoiu, A.E. Baconsky, Ion Horea, cu toţii preocupaţi de imaginea, strălucitoare sau doar fortifiantă, a ţinuturilor natale. Între textele nedatate ale lui Labiş, Suha poate exprima orgoliul apartenenţei:

„Azi, iată, am văzut un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu./ Vin cerbii mei în goană să se-adune/ Şi către ei privirile-mi ţintesc —/ Un codru nesfârşit de coarne brune/ În care mii de păsări strălucesc,// Sosind din dunga zării de argint/ Vin păsările-mi mari de sărbătoare/ Şi-nchipuiesc, pe ceruri, fâlfâind,/ Un ocean de aripi mişcătoare;/ Întreaga lume-a sufletului, vie/ Palpită de-o frenetică beţie”.

„Lumea sufletului” dublează cealaltă lume, a munţilor, izvoarelor, a animalelor care — iată! — devin  totemice: cerbii, de pildă. Împotriva cui se declanşează revoltele, care lume trebuie purificată? Figurile dezastrului, ale „altei lumi”, infernale, domină o bună parte a literaturii scrise de Labiş:

„Seceta a ucis orice boare de vânt/ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ/ A rămas cerul fierbinte şi gol/ Ciuturile scot din fântână nămol/ Peste păduri, tot mai des, focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri/…/ Setea mă năruie. Fierbe pe apă/ Firul de apă, prelins din cişmea./ Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc  ca  pe-o altă/ Planetă, imensă, străină şi grea”.

Dezastrul locurilor, alterarea lor, lichefierile nocturne, aşezate sub semnul răului, revin. Poetul este mereu preocupat de o „altă lume”:

„Eu sunt spiritul adâncurilor/ Trăiesc în altă lume decât voi, (s.n.)/ În lumea alcoolurilor tari,/ Acolo unde numai frunzele/ Amăgitoarei neputinţi sunt veştede”.

În Confesiuni nu puteau lipsi aceste versuri:

„Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi/ Şi curg încete frunze şi paşi-s mai înceţi,/ Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări/ Cum joacă pe icoană lumini de lumânări”.

Un fel de unitate a contrariilor — răul şi iluminările, coborârile în infern girează viziunile paradisiace.

Pierderile (Pseudospleenuri) ţin de pamflet, de exorcism, de încercările de a fixa răul. Modelul Baudelaire, modelul Rimbaud articulează pios versurile:

„Dar poate că-i de vină doar aerul uscat,/ Doar aerul de scamă ce-năbuşă plămânii,/ Ori leneşa amiază când lin s-a legănat/ În apa clocotită pe lespedea fântânii.// Cred însă că-i urâtul ce s-a depus în voi/ Ca drojdia de vinuri pe cupele murdare,/ Ori zilele pierdute ce-au revenit, convoi/ Să sune-n amintire a gol, tânguitoare./…/ Într-un sicriu de ceaţă, aşa au adormit,/ Au amorţit în umbră firesc, fără blesteme,/ Şi apele uitării le duc necontenit/ Şi nu mai este nimeni la viaţă să le cheme// În locul lor veniră cu negri maci în dinţi/ Femei întunecate cu gura tutunie,/ Cu ochi ca alaunul, şi au dansat fierbinţi,/Şi răguşit cântat-au o tristă melodie”.

Parcă descoperim un jurnal care nu mai suportă transfigurarea poetică:

„Când amintirea-n faţă ca pe-un covor aştern/ Văd c-am trecut odată şi eu acest infern!”

Poezia care se dorea premonitorie devine premonitorie. Devine emblematică. După moartea imprevizibilă a poetului, Albatrosul ucis se înscrie în şirul de previziuni numite de legea poeziei tradiţionale — a infalibilităţii  celui ales să trans-scrie:

„Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară/ Şi, reînviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţi pare că zbura-va, din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn”.

Poate că acest „cimitir mai demn” a fost volumul postum, Lupta cu inerţia (1958), carte care a declanşat resorturile „noii poezii” româneşti.