Lia Faur este scriitoare și profesoară. Predă limba, cultura și civilizația românească la Universitatea Tunis El Manar, Institutul de Limbi Moderne „Habib Bourguiba” din Tunis. Cel mai recent volum de poezie este piele pe piele, publicat la Casa de Pariuri Literare. Pregătește un volum de bandă desenată despre Ștefan Aug. Doinaș.
Robert Șerban: Trăiești în Tunisia de mai bine de doi ani. Ce a adus nou, pentru poeta care ești, lumea de acolo?
Lia Faur : Lumea de aici este material permanent pentru poezie, atât de intensă, încât nu pot scrie, culeg simboluri, ascult, simt, respir, învăț. Nu știu când voi scrie și ce voi scrie. Sunt cuprinsă într-un vârtej de existență și mă concentrez asupra ei. Niciodată nu m-am simțit atât de responsabilă de a trăi ca acum. A te retrage să scrii înseamnă a analiza, a te analiza, iar eu simt că nu e momentul. Lumea arabă (generic spus, pentru că tunisienii sunt, în parte, berberi, francezi, italieni, maltezi etc.) e diferită, oricâtă literatură ai citi, oricâte filme documentare ai vedea. Șocul inițial a alungat poezia din capul meu, de aceea am început să notez întâmplările sau descoperirile zilnice. Poate că acolo e poezia, nu știu exact. Am întâlnit o lume paradoxală, aparent simplă, dar care e în stare să redea realitatea în filigran. Detaliile arhitecturale, albul orbitor alături de albastrul intens, lumina care străbate prin nișe adânci, totul seduce, în timp ce întâlnești o lume gălăgioasă, obositoare, adesea mizeră. Grămezi de mâncare alterată, pisici năclăite, pungi purtate spre cer de vântul sirocco într-un dans pe care ai vrea să-l urmărești, dacă nu te-ar lovi o pungă peste față. Bougainvilieri leneși, roșii, roz, albi, galbeni, violet, întinși pe ziduri, acoperind o dărăpănătură, bulversează privirea. Revolta se transformă în admirație. Este o formulă specifică acestui spațiu, să te asimileze pe nesimțite, cu o magie care subjugă, ca în dansul șarpelui. Am întâlnit filosofi care vând cartofi la colțul străzii, cofetari care te farmecă recitând poeme întregi în arabă, bărbați care îți umplu buzunarele cu iasomie, femei șirete, ascunse sub șaluri. M-am revoltat luni întregi în singurătatea impusă de pandemie, apoi m-am acoperit și am ieșit să înfrunt hoții de poșete și telefoane, să învăț să privesc drept în ochi un bărbat care îți șoptește la ureche cuvinte necunoscute. Vulnerabilitatea mea venea dintr-o timiditate ardelenească vizibilă și politețe europeană.
R.Ș.: Ce e radical diferit în Tunisia față de România? Ce nu-ți place?
L.F.: O anumită latură culturală, incluzând educația sau lipsa ei, specifică lumii arabe. Lipsa de analiză serioasă a unei situații, reacția impulsivă la un subiect sensibil și găsirea unei soluții de compromis. Lipsa de politețe, care poate fi înțeleasă într-un fel, te iau repede ca pe unul de al lor, nu au problemele unui vestic care cere permisiunea, se scuză, oferă locul etc. Nu se poate generaliza, însă, până nu-ți ies bunele maniere din cap, nu ai liniște. Superficialitatea în a face declarații și promisiuni, fără să fie solicitate, care se prăbușesc la cea mai mică problemă. Ignoranța cu care tratează alte culturi și neatenția la propria cultură, extrem de valoroasă din punct de vedere istoric și economic, dacă e să ne gândim la ce turism s-ar putea face prin site-urile de la El Djem, Zama Regia, Sbeitla, vechea Sufetula romană, Dougga Regia, Boulla Regia, Carthage etc.
R.Ș. : Ce anume crezi că îți deschide ușa spre poezie? Când se întâmplă asta?
L.F.: Când mă revoltă suferința umană sau mă frăgezește un sentiment. Dar, după cum se poate vedea în volumele mele, nu mă pot dezice de ceea ce compune material ființa umană, carne, sânge, piele, oase. Legăturile pe care le stabilim între noi sunt vizuale, epidermice, palpabile, erotice. Copilul nu se dezvoltă în afara noastră, ci din carnea femeilor, a mamelor, nu ia naștere fără un contact fizic dintre mamă și tată (fără a ignora excepția fertilizării in vitro). Atingerea este vitală, îmbrățișarea. Spiritul are nevoie de materialitate, așa suntem construiți. Nu existăm doar în spirit, suntem fericiți când întâlnim unul, dar este purtat de un trup acoperit cu piele. Frumusețea devine sofisticată când se conjugă între trup și spirit. Mă înspăimântă lumea metalică a roboților și a acțiunilor controlate. Urmăresc cu îngrijorare filmele SF și îmi analizez corpul atât de fragil, dar atât de capabil de umanitate și iubire.
R.Ș.: Poezia poate face și rău?
L.F.: Cui? Celui care o scrie sau celui care o citește? Nu cred că face rău nici poezia militantă, nici cea de dragoste. E un panaceu. Din ce văd, poezia este terapia celor care o produc, dar și punctul terminus. Din poezie nu poți ieși niciodată alt om decât ești, e un virus care îți filtrează percepția asupra realității. Mie îmi place să cred că e amintirea vreunui înger, rătăcită printre muritori. Nu judec poezia, chiar dacă mă privește. Este singurul aspect credibil al unei existențe, al unei iubiri.
R.Ș.: Mai contează reacția criticilor literari de azi la o carte apărută? Te afectează o recenzie nefavorabilă?
L.F.: Mă tem că nu. Suntem atât de conectați unii la alții, scriitori și critici, prin prietenii, apartenență la un anumit grup, simpatii-antipatii… O carte bună e o carte bună, trezește ceva adormit, revoltă, în sensul cel mai bun. E bine să se vorbească despre o carte, dacă autorul își dorește acest lucru, și sunt destui care fac mătănii în jurul ei, dar există și poeți/poete de o discreție egală cu poezia. O recenzie nefavorabilă nu cred este pe placul nimănui, dar e posibil să fie mai de dorit decât ignoranța, e adusă cartea în discuție și trezește curiozitate. Cred că prefer tăcerea în locul unei cronici negative. Nu am scris niciodată cu gândul la critica literară, sunt dintre scriitorii care nu au un plan editorial „de succes”. Poate de aceea m-am grăbit în a publica, nu am ascultat sfaturi, am regretat, mă dezic de unele volume, tardiv, însă.
R.Ș.: Rețele sociale facilitează accesul la literatură. Nu puțini poeți (mai) pun pe Facebook propriile texte. Tu nu te prea folosești de Facebook pentru asta. Cât e important, e pentru tine, ca poemele tale să devină publice?
L.F.: Am pus și eu texte, uneori, dar m-am oprit. Am văzut ce simt citind poemele altora, care deveneau obositoare, aruncate într-o virtualitate derizorie, dacă nu e un pleonasm. Poezia nu iese în lume prin acte zornăitoare, ea e coconul în care se adună tot ce este fragil, tăcut și revoltă. Nici atunci când am postat poeme nu mi-am folosit ego-ul, au fost mesaje pe care nu am știut să le formulez în proză, de aceea am apelat la poezie. Am spus mai simplu ce aveam de spus. Pare ipocrizie, dar nu e, nu mă interesează câți cititori am. Nu urmăresc drumul cărții, pentru că mi-e greu. E carne din carnea mea, piele din pielea mea. Când s-a desprins din mine a fost dureros. Când am dat-o la tipar, am iubit travaliul de a scoate la lumină ce e ascuns. De fiecare dată mă rușinez că am fost în stare de o asemenea impudoare.
R.Ș.: Ce poeți contemporani citești cu interes și de ce?
L.F.: Citesc poezie scrisă de femei: Ștefania Mihalache, Anastasia Gavrilovici, Olga Ștefan, Ruxandra Novac, Teodora Coman, Antonia Mihăilescu. Pentru că mă pot situa în vocile lor. Când le citesc, îmi dau seama că nu sunt singură. Găsesc o nouă percepție a sensibilității, prin voci extrem de puternice. Apoi îmi place împletirea dintre fragilitate și forță. Te citesc și pe tine, dragă Robert, pentru că poezia ta are mereu o autoironie salvatoare și o modestie aparte în a spune lucruri grozave. Dar în ultimul an nu am prea citit poezie românească. Am descoperit marii poeți arabi, de exemplu Imru’ al-Qais bin Hujr al-Kindi, un poet preislamic (în genul muallaqat). A scris despre fragilitatea umană și forța implacabilă a destinului.
R.Ș.: Cât de complicat ori de simplu a fost/este să fii femeie și scriitoare?
L.F.: E unul și același lucru. Nu știu dacă e complicat. Poate că e, eu, cel puțin, nu am fost înțeleasă mereu în această combinație. O vreme am fost taxată de handicap, apoi de exhibiționism, apoi de slăbiciune, prea puțin, ca fiind o calitate. A fi scriitoare nu înseamnă că scrii mereu, că viața ta se reduce doar la acest aspect (ce bine ar fi!). Înseamnă că acordul fin al minții cu organele tale se realizează foarte ușor la anumiți stimuli la care nu reacționează majoritatea. Când fiul meu a împlinit douăzeci de ani, i-am dăruit o carte într-un exemplar unic, scrisă pentru el (o parte din poeme se regăsește și în piele pe piele, volumul apărut în 2021 la CDPL), nu o mașină. Asta înseamnă să fii femeie și poetă în același timp.
R.Ș.: Cu ce poem scris de tine ai participa la o antologie universală a poeziei?
Când ai spus conștient o rugăciune? Când ai stat singur fără să te gândești la tine? Nu ajungi la destinație pe orice drum. Libertatea adevărată poate face orice. Omul face ceea ce îngerul nu poate să facă. Libertate și smerenie. Când ai căutat un sfânt pe YouTube? Când ai privit ultima dată doi sărmani sărutându-se? Când ai atins cu tandrețe o mână murdară? Când ai strâns puroiul între degete? Când ai spălat picioarele unei femei?
