Primesc tot mai des întrebări despre românii care ar fi putut (trebuit!!!) să ia Premiul Nobel. Un istoric literar vine să-mi spună că Titu Maiorescu a fost propus pentru Premiul Nobel. I l-ar fi dat, dar cei răi au ţinut secret marele premiu. Altcineva scrie, tot cu Maiorescu-premiatul, o notă despre propunere: a fost propus, dar cei răi nu au vrut să i-l dea. Un vrednic publicist, scriitor de cursă lungă, scrie o carte despre Marin Sorescu şi Premiul Nobel. Îmi găsesc şi eu acolo un răspuns: zic cum că l-ar fi luat dacă, în 1989, prin ianuarie, zicea un cuvânt urât despre tribul ceauşesc. Dacă dădea la Europa Liberă un interviu despre… cenzură. Nichita Stănescu, îmi spun alţii, mai ştiutori de suişul neasemuitului Nichita, era mai aproape… aproape de tot. Iubita lui s-a sacrificat, s-a căsătorit cu un important suedez care l-a tradus, l-a tipărit şi… și. Întrerup ştirea, îi explic Maestrului că Gabriela Melinescu, poetă importantă, s-a fixat în Suedia fiindcă s-a îndrăgostit de ilustrul suedez. Nu de Nobel. Că a păstrat o bună amintire despre Nichita, s-ar fi bucurat să ia Premiul Nobel, dar… Dar, îmi spun alţi prieteni ai lui Nichita, n-a luat atâtea premii?
Nu premiile ar fi dat măreţie operei sale şi nici omagiile premiale. Nichita avea un fel de a gândi poezia, de a trăi întâlnirea sa — a noastră — cu Poezia. Iată întâlnirea lui cu Eminescu: „Atâta să nu uitați:/ că el a fost om viu,/ pipăibil cu mâna./ Atâta să nu uitați:/ că el a băut cu gura lui, — / că avea piele/ îmbrăcată în ștofă./ Atâta să nu uitați, — / că ar fi putut să stea/ la masă cu noi,/ la masa cinei celei de taină// Atât să uitați! Numai atât,/ că El a trăit înaintea noastră…/ Numai atât./ În genunchi vă rog să uitați! (Eminescu).
Niciun poet un a ştiut să-şi trăiască apropierea, „fraternitatea”, bucuria de a fi împreună ca Nichita Stănescu. Sau ca generaţia lui? Belgradul în cinci prieteni e una dintre cărţile în care poetul trăieşte bucuria de a fi împreună cu perietenii săi, dar şi cu ţara vechină. Cu lumea din preajmă. E împreună cu Adam Puslojici, cu Srba Ignjatovici, cu Petre Stoica şi cu Anghel Dumbrăveanu. De altfel, rândurile lui Nichita Stănescu despre fiecare exprimă cum nu se poate mai bine o prietenie literară cum n-au mai fost multe în literatura ultimelor decenii. Un adevărat Premiu. Cel mai mare. Nobel, nu-i aşa?
„De multă vreme nu mi-a mai fost atât de dor de un poet cum îmi este acum de Anghel Dumbrăveanu. Mi-e dor de el ca de-o eră apusă a tinereţilor mele, pe când el era un hidalgo, şi eu o moară de vânt, pe când el era un brontozaur, şi eu o eră mezozoică. E adevărat că îmi mai alin dorul recitându-i elegantele versuri şi iar este mai adevărat că mi s-a mai alinat simţirea citindu-i cu admiraţie varianta engleză a poemelor lui, e o minune că i-a apărut o ediţie în engleză. (…). Poetul, el însuşi aidoma versurilor lui, e un coleg desăvârşit, un fremătător, un neconfesiv căci, adeseori l-am surprins în Străinezia ori acasă… elogiind literatura generaţiei lui şi literatura română în genere./ Ambasador perfect al poeziei, propria lui poezie este o ambasadă. Vin păsările, bunăoară vulturii, bunăoară coţofenele, bunăoară porumbeii, bunăoară gâştele sălbatice, să ceară viză versurilor lui de intrare în limba română. Ce dacă locuieşte la Timişoara! E clar că inima mea are o Timişoară a ei.”
Inima lui Nichita, cea neîncăpătoare, păstra toate omagiile!!! Toate premiile lumii!!!