A îngenunchea sau a nu îngenunchea! Aceasta este unica dilemă a vremurilor noastre, celelalte întrebări fiind, la ora aceasta, soluționate spre știința și mângâierea tuturor locuitorilor planetei. Noua morală a genunchilor substituie bunul-simț, precum și raționalitatea care a susținut, de câteva secole bune, civilizația europeană. Și atunci, bunii cetățeni sunt cei ce stau în genunchi la ordin și în cele mai neobișnuite circumstanțe, în timp ce inamicii publici sunt cei ce stau în picioare și au argumente. Sună extrem de familiar și chiar vetust, dar e din nou pe val…

În câteva cuvinte, Universitatea Sheffield a decis să elimine din programa școlară de inginerie (!), studiul teoriilor newtoniene pe motiv că autorul lor ar fi fost un necruțător profitor de pe urma sclavilor săi și ai Regatului Angliei. Nu cu mult înainte, Universitatea din Edinburg anunța intenția de a redenumi turnul lui David Hume din aceleași motive. Amintim doar că acum câteva luni, o atitudine similară venea de dincolo de Ocean, „voci avizate” dând glas unor revendicări privitoare la programa școlilor de muzică, respectiv repertoriul marilor scene dramatice. Iar pe când ne tot întrebam cum e cu putință să te pregătești pentru o carieră inginerească făcând abstacție de opera lui Newton, UEFA și FIFA, forurile fotbalului european, respectiv internațional au „inventat” îngenuncherea pe un genunchi a jucătorilor și arbitrilor la începutul fiecărui meci internațional în semn de protest față de politica și trecutul colonial. Cum era de așteptat, marea majoritate a echipelor au adoptat noul ritual, fie cu sentimentul unui progres în materia respectării drepturilor omului, fie din supunere la o regulă care nu îi afectează în niciun fel. Și iată, precum în politica europeană, au apărut și excepțiile care confirmă/resping regula: Polonia și Ungaria. Dacă sportivii polonezi au considerat că acest gest este unul eminamente populist și, ca atare, inutil, fiind susținuți în nesupunerea lor de către președintele Federației Poloneze de Fotbal, Zbigniew Boniek, fotbaliștii maghiari au fost „scuzați” tocmai de premierul Orbán Viktor, care a declarat joi, 10 iunie, că „ungurii îngenunchează în trei situații: în fața lui Dumnezeu, în fața Patriei și când cer în căsătorie”.

Sigur că totul are o consistentă încărcătură retorică, țintind mai curând o ordine simbolică a lumii, și nu una rațional-realistă. Nu e clar dacă toți ungurii își conving aleasa inimii declarându-i în genunchi cele de rigoare, dar de aici până la obligația de a îngenunchea, ce stă asupra tuturor sportivilor, este o cale lungă de mii de ani, simetrică și de semn opus celei care ne-a adus aici, pesemne cu un tren prea rapid pentru ca unii să înțeleagă unde se află. E rău să fim anti-rasiști? Desigur că problema nu se poate formula în acești termeni și mai grav este că nimeni nu se obosește să deconstruiască rădăcinile mentale ale fenomenului rasist. Nu se discută îndeajuns nici pilonii de susținere ai eurocentrismului, nici ai nord-atlantismului; teoria centrului lumii, aflat pe malurile (estice, desigur!) ale Atlanticului, centru înconjurat, proporțional, de semiperiferii, periferii îndepărtate și, apoi, de ținuturi fără contur și identitate, este, încă, la mare trecere prin mediul academic occidental, spre a nu ne îndrepta atenția către „beneficiarii” lui, educația publică și presa.

Teoriile care argumentează în favoarea centrilor multipli, ai centrilor relativi la tema în discuție, detonând absolutul unui singur Centru (cu majusculă), sunt la fel de marginalizate precum autorii lor, spre a nu stânjeni după-amiezele burgheze ale orgoliilor vest-europene. Chiar dacă acum un secol deja, contele Coudenhove-Kalergi avertiza asupra schimbării coordonatelor planetare, centrul și periferia, cumva, făcând o rocadă cu multiple consecințe, părerea/paradigma dominantă a rămas aceea care menține coronița de promotor al civilizației într-un spațiu extrem de restrâns în jurul meridianului Greenwich. Ar trebui, din varii considerente, să ne întrebăm dacă îngenuncherea în semn de protest este o atitudine morală sau una doar de efect mediatic; dacă ignorarea unui Leibniz sau Louis Pasteur poate rezolva problema colonialismului, iar de aici, printr-un salt tineresc, să ajungem în cea mai bună dintre lumile posibile, în care „cei săraci cu duhul” ajung fericiți și împliniți. Apoi apare câte un bătrân uitat prin biblioteci să ne spună că acea lume nu este de căutat pe această lume, iar duhul respectiv, pierdut sau niciodată găsit, nu are statut universitar. Și atunci, mai putem juca fotbal fără să bocim pierderea punctului arhimedic al civilizației contemporane, fără teoriile grele, plictisitoare și rasiste ale căruia nu ne-am fi convocat azi nici pe rețelele de socializare și nici nu am fi făcut înconjurul planetei spre a protesta în fiecare dintre colțurile cercului-oval…

Isaac Newton

Vom spune doar că este autorul Principiilor matematice ale filosofiei naturale, studiu care avea să înlocuiască milenarele explicații preștiințifice, teocratice sau chiar mitologice cu unele rațional explicabile, cu legea căderii celebrului măr în cap (legea gravitației), completată cu argumente în favoarea organizării sistemului heliocentric și, desigur, cu bazele mecanicii clasice. Vom mai adăuga faptul că, deși creștin declarat și mărturisit, nu frecventa Biserica Anglicană, construindu-și în schimb un telescop spre a cerceta el însuși spațiul de dincolo de vizibilul imediat, a cercetat alchimia și optica, dar, mai ales, a stabilit o barieră, indecent de trecut înapoi, între știința și civilizația modernă și formele lor pregătitoare. A fost el un stăpân de sclavi? Se prea poate, dar oare, astăzi, moraliștii vechi și noi au vreo vagă idee cam cât costă cercetarea științifică autentică? E bine că a fost stăpân de sclavi? E etică diferența între salariul unui angajat la o companie multinațonală și patronul ei? Cât de departe putem ajunge fără tehnologie și finanțarea din spatele ei? Și, mai ales, putem să numim inginer un absolvent de „școală” tehnică în care mecanica newtoniană a fost trecută la index? Desigur, vom spune, au mai fost academicieni în chimie fără să cunoască Tabelul lui Mendeleev. Dar e firesc să multiplicăm acest model?

„La sfîrșitul secolului al XIX-lea, s-a produs o schimbare esențială: cărturarii încep să facă jocul pasiunilor politice, cei care alcătuiau stavila în calea realismului popoarelor acum îl stimulează…. Secolul nostru va fi fost, într-adevăr, secolul organizării intelectuale a urilor politice”, nota Julien Benda, într-o carte de regulă ascunsă în sertar spre a nu lumina mai mult decât se dorește din tărâmul adevărurilor dureroase. Cartea se numește Trădarea cărturarilor și nu putem să nu ne întrebăm dacă azi toată această revoluție anti-culturală numită dezvoltare incluzivă nu reprezintă, de fapt, o nouă trădare a acelorași cărturari. Ne amintim, desigur, din experiența personală, cum ne doream dispariția din programa scolară a unor materii mai puțin atractive sau predate de profesori deprimanți, răutăcioși ori nepregătiți. Nimeni nu ne-a luat, însă, prea în serios, știindu-se că între (in)dispoziția de moment a unui copil și evaluarea obiectivă a unei științe e cale lungă cât o carieră de cercetare. A ajunge azi să auzim din partea decidenților unor universități că subiectivismele vârstei școlare devin realități din simpla rațiune a vreunei corectitudini politice întrece orice definiție a deontologiei academice sau a prestanței omului de știință menit să transmită informații și să formeze caractere. Tot ce observăm în această „decolonizare a curriculumului” este o de-formare, o deconstrucție a arhitecturii mentale, a vocabularului nu unei persoane, ci unei întregi civilizații întemeiate în axiomele și principiile mecanicii clasice. Întreaga istorie a colonialismului este, într-adevăr, o problemă gravă de ordin moral, cu efecte în perceperea locului fiecărui individ în structura societății umane. Dar a submina cunoașterea științifică pe motive de neconstituționalitate, într-o lume ce vrea să se întemeieze pe ruinarea forțată a alteia, este un fapt la fel de alienant precum cel pe care pretindem că îl combatem. Amestecul disciplinelor, aglutinarea responsabilității unora cu iresponsabilitatea noastră fundamentală trece dincolo de „simpla” trădare politică la care făcea referire Benda. Ura este o formă limită de expresie, dar a o organiza intelectual probează tocmai subțirimea propriei tale staturi academice, croiala mentală care te invalidează pentru mediul intelectual, fragilitatea instituțiilor universitare care au fost lăsate în voia și orgoliul unor asemenea lăcuste. Întotdeauna Cain îl ucide pe Abel, pentru că servitutea și limitele culturale stau piedici evoluției prea rapide a omenirii. Dar a transforma unele excepții nefericite în regulă și a încerca să o extinzi de-a lungul și de-a latul planetei avertizează deja asupra prăbușirii unui întreg eșafodaj epistemic. E de înțeles că cel ce nu are îl privește cu invidie, poate chiar cu răutate, pe cel avut; însă, atunci când un pretins intelectual aderă la lupta celui ce nu are scrupule, rațiune, înțelegere, spre a-și compensa propriile frustrări, adică atunci când micimea propriei ființe transferă scopul poziției sale sociale într-un contra-rol, ne aflăm, cu siguranță, în preajma unor trădări continue, conștiente și devastatoare. Nu are sens să mai amintim variatele întrupări ale distopiilor lui Orwell, totalitarismele de tot felul, ce și-au definit loc în lume defrișând și ucigând, dar dacă tot ce am înțeles din greoaia noastră eliberare (?) de acele regimuri a fost modul în care putem noi înșine fi pe măsura duhurilor negre și nicidecum însoțitori ai răzvrătirii, atunci ar trebui să ne pregătim pentru ceea ce este mai rău. Cu siguranță, însă, nici programa de mecanică, nici cea de chimie nu vor șterge traumele colonialismului, nici instinctele de dominare ale celor mai slabi asupra celor ce au și nu pot fi expropriați, pentru că acumularea de cunoaștere nu poate fi anulată. Intelectualul care hrănește asemenea himere, cel care întrupează armele acestora e mai demn de dispreț decât cel puțin dotat, dar având simțul limitelor sale.

Fotbal și respect

Și ce legătură are fotbalul cu Newton? Dar ce legătură are fotbalul cu trecutul rasist, îndeosebi dacă pe teren sunt echipe reprezentative ale unor națiuni „fără antecedente rasiste”? La o primă privire, Occidentul ar fi singurul vinovat, ceilalți fiind fie victime, fie personaje inocente. Desigur, Polonia are rănile sale adânc încrustate în istoria națională, urmare a repetatelor și tot mai abuzivelor partiții ale teritoriului național până la ștergerea sa de pe hartă. Sigur, Ungaria are trauma Trianonului. Și atunci, vine același cărturar de prin biblioteci prăfuite să ne amintească de Holocaust. De un Holocaust de 2.000 de ani, în care perioadele de acceptare și integrare a evreilor/a celorlalți, a alterității au alternat cu perioade de pogrom și alungare. Și ne obligă, acest cărturar, să ne uităm adânc în noi înșine spre a ne întreba de câte ori am umilit, am negat, am ignorat ființa cuiva. Iar cel fără de păcat să arunce primul cu piatra…

Este, într-adevăr, un imens capital simbolic în fiecare meci de fotbal internațional, prin impactul mediatic și prin puterea de penetrare a conștiințelor. Este și un alt capital simbolic acela de a lupta pentru o cauză greu cuantificabilă, precum rasismul, căci, se știe, rasismul subtil, cel practicat la nivel de individ și de mesaj subliminal a ajuns mai eficient decât cel tradițional, de masă. Și aici, de fapt, se deconstruiește ipocrizia vremii noastre. Nu se cere fotbaliștilor să promoveze dreptatea, nici morala, ci un anume tip de dreptate care ocultează toate celelalte nedreptăți din rațiune de regie simbolică. Un anume tip de religie civilă, având în centru o comunitate clar definită — populația de culoare a fostelor colonii —, își asumă meritele și recompensa destinată tuturor celor ce au suferit în răstimpuri. Un anume tip de mesaj și doar o anume atitudine revendică ceea ce ar trebui să fie general uman și umanizant. Iar intelectualii pretinși universitari, așa-ziși cunoscători ai diferenței între universal și particular, încurajează și susțin repartizarea unilaterală a dreptății din prestația zilnică a tuturor națiunilor. Sigur că Newton este un pilon axiomatic al civilizației noastre prin tot ceea ce gândim și tot ce utilizăm în existența noastră zilnică. Dar dacă îngenuncherea ajunge să înlocuiască dreapta rațiune, suntem deja cu ambii genunchi pe pământ și cu educația minimală cu mult sub acesta. Iar Newton se poate apuca de fotbal spre a fi înțeles, urmat și adulat. Mecanica gravitației a tras totul în hăurile negre ale urii formulate și organizate academic, cu patalama instituțională și orgoliu politic adiacent.