Neînțelegeri, suferințe…

Eu, personal, regret că noi, românii, ne-am despărţit (forţat) de monarhie. Ca instituţie, în variantă modernă, fusese continuatoarea domniilor din Evul Mediu şi până în zorii epocii moderne.

Începutul europenizării, proces cu desfăşurare lentă, dar constantă, îl legăm de-o parte a boierimii, cea cu vederi liberale, care prin câteva familii, Cantacuzino, Brâncoveanu, Golescu, Rosetti, Ghica, și printr-un număr apreciabil de personalităţi, Kogălniceanu, Brătianu, Alecsandri, Heliade, elaborează programele revoluţiilor de la 1848 şi pun răspicat în discuţie Unirea Principatelor.

Cei doi regi care au urmat la scurtă vreme după unire, Carol I şi Ferdinand, ajutaţi de intelectuali de frunte ai ţării, reuşesc obţinerea independenţei de stat şi, prin actul de la 1 Decembrie 1918, realizarea României Mari, ce cuprindea între fruntariile ei provinciile locuite de români din vremi îndepărtate. Al treilea cap încoronat al ţării, Carol al II-lea, nu e la înălţimea precedesorilor săi, dar şi climatul istoric e cu totul altul. Agresivitate, violenţă, cotropiri, conflicte armate regionale, care, ulterior, conduc spre un război mondial. Cel de-al patrulea rege, Mihai, spre deosebire de tatăl său, e ponderat, curajos în decizii greu de luat, moral, lipsit de extravaganţe, cu cultul familiei şi multă dragoste pentru poporul său. Din nefericire, a stat pe tron puţin, fiind obligat să abdice, sub presiunea lui Stalin, la 30 decembrie 1947. Cu toate lipsurile ce-i pot fi reproşate monarhiei, în perioada acesteia  a crescut sentimentul de solidaritate al românilor, au fost înregistrate salturi economice semnificative, performanţe culturale, cuantumul de suferinţe al populaţiei fiind relativ redus. Din partea autorităţilor nu veneau ameninţări înspre mulţime. Semn că lucrurile stăteau aşa e şi faptul că românilor nu le trecea prin cap să-şi părăsească ţara. Aveam una, şi ea se numea România. Statul avea şi un protector, el fiind întruchipat în persoana Regelui. Acesta, în câteva cuvinte, fusese traseul istoric normal, pe care românii îl parcurseseră şi care, prin regele Mihai, ar fi trebuit să fie continuat.

Au intervenit, însă, în viaţa celor de aici, „republicile” impuse de forţe străine. Păzitori ai limbii, tradiţiilor, liniştii şi bunăstării noastre au devenit secretarii generali ai Partidului Comunist, Dej, Ceauşescu şi uneltele lor. Continuându-ne vieţuirea sub sceptrul simbolic al regelui Mihai, căci treaba efectivă ar fi făcut-o guvernele, am fi învăţat mai bine şi lecţiile democraţiei, am fi respectat „meritul” şi „valoarea”, am fi fost scutiţi de teroarea şi închisorile Securităţii, ne-am fi învăţat corect istoria, trăind în spiritul ei, nu ne-am fi părăsit ţara cu atâta indiferenţă, sub nicio formă n-am fi fost de râsul nimănui. În fine, după dispariţia funestului Ceauşescu, Regele Mihai, împreună cu familia, a revenit în ţară. Mai exact, i s-a permis să revină în propria ţară.

Atunci, în anii 199o, 1991, printr-un efort colectiv al naţiei (căci tot spunem că-i deşteaptă), republica impusă în 1947 de ruşi putea fi abolită şi reinstaurată monarhia. Adică „anormalul”, alungat şi revenirea la „normal”. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut astfel, personaje ca Iliescu, Băsescu, Udrea, Blaga, Cocoş, Niro, Gh. Ştefan n-ar fi circulat pe prima scenă a ţării. De la Ionel Brătianu la Boc şi alte caricaturi…

Incompetenţa în actul complex al guvernării, abuzurile în funcţii, corupţia n-ar fi constituit „pâinea noastră cea de toate zilele”. Nu s-ar mai fi tremurat atâta pentru relaţia salarii-locuri de muncă-pensii. Dar poporul l-a vrut pe Iliescu şef de stat. Pe Iliescu şi pe cei care i-au urmat. Acum, să se spele pe cap cu ei!…

Aceste rânduri le-am scris cu privire la starea de sănătate actuală a M.S. Regele Mihai, dar şi cu privire la ceea ce eu numesc „o ultimă ocazie pierdută”…

Aflu şi eu, ca atâţia alţii, că în familia regală, în momentul de faţă, sunt neînţelegeri. Pentru lămurirea acestora poate că ar trebui să fie întrebat câte ceva fostul actor mărunt Radu Duda, actualul Principe Radu.

P.S.: Am auzit de la mulţi „înţelepţi” că forma monarhică de guvernare ar fi demodată. Totuşi, nenumăraţi români şi-au părăsit „republica” optând pentru ţări monarhice: Anglia, Spania, Belgia, Olanda.