Costel Stancu s-a născut la 02.05.1970, Vînju-Mare, judeţul Mehedinţi. Locuieşte în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin. Este membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa, al Direcției 9 și al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. A publicat 12 cărți de poezie. Este prezent cu poezii în numeroase antologii și reviste literare. Cea mai recentă carte a sa este Noaptea Creioanelor Lungi (CDPL, 2022).
Robert Șerban: Ai făcut anul acesta călătoria vieții tale, ai luat Calea Sfântului Iacob, celebrul Camino de Santiago, din Spania. N-ai fost singur, ci însoțit de prietenul tău Marian Apostol. Ați mers peste 1.000 de kilometri, timp de 36 de zile. Pe jos! Ce te-a mânat pe drumul ăsta?
Costel Stancu: Dacă, în urmă cu trei-patru ani, mi-ar fi spus cineva că voi face această călătorie, i-aș fi răspuns că e nebun. Până la urmă, s-a dovedit că nebunul eram eu. Vreme de 36 de zile, din 41 câte am stat în Spania, am urmat scoica, simbolul traseului iacobin. Am adunat peste 1.000 de kilometri de mers pe jos, pe un traseu care a îmbinat porțiuni din Camino del Norte, Camino Primitiv și neomologatul Camino Dos Faros, adevărata piatră de încercare, zic eu, pentru orice pelerin. Cu această ocazie, am zburat prima oară în viață cu avionul. Se spune că aviația dă senzația. Nu prea m-a încântat, parcă stai pe loc. Mi-a plăcut la aterizare, când se mișcă și te zgâlție puțin. În fine, poate nu eram eu pregătit să zbor!
Am pornit aventura din Bilbao, Țara Bascilor, și ne-am oprit în Malpica, Galicia. Evident, cu punctual culminant Santiago de Compostela, acolo unde se află mormântul Sfântului Iacob. Asta, tehnic vorbind. Dar a fost o călătorie turistico-spirituală, imposibil de parcurs fără susținerea fraternă a lui Marian Apostol, veteran al acestor drumuri (a fost al cincilea camino pentru el), coleg de cenaclu literar și autor al unor interesante cărți despre aventurile sale pe Camino de Santiago. Ce m-a mânat pe acest drum? Aș fi ipocrit dacă aș spune că un profund sentiment religios, deși încerc din răsputeri să îl port pe Dumnezeu în mine, oriunde m-aș duce. Nici nu o să vehiculez vorbe mari, de genul: să mă reinventez fizic și spiritual, să uit unele neîmpliniri ale vieții, să îmi demonstrez mie și celorlalți că pot. Etc. Cred, mai degrabă, că a fost o îmbinare între curiozitate, tentația noului, fascinația celor povestite de Marian Apostol și altele, de care încă nu îmi dau seama. Cert este că am călătorit în compania unui Apostol. Și Marian. Habar nu aveți ce figuri făceau cei din locurile de cazare când îi completau numele în diferite registre! Sentimentul avut de la început până la final a fost un entuziasm copilăresc. Săream pe acolo ca un țap extaziat, lucru ce m-a și costat ceva dureri de picior, către final. Dar indispozițiile fizice trec, amintirile neprețuite rămân. M-am întrebat și eu ce-i motivează pe oamenii din întreaga lume să se înhame la un asemenea pelerinaj. Să vii din Coreea de Sud, Australia, Statele Unite ale Americii, Argentina pentru a parcurge căile iacobine spaniole nu e o decizie luată de azi pe mâine. Îți trebuie o motivație reală și serioasă, oricare ar fi aceasta. O parte dintre ei nici nu ajung la capăt, fiind nevoiți să abandoneze pe parcurs, după sute de kilometri, din diverse motive. Însă și înfrângerea face parte din joc. Un joc la sfârșitul căruia învingătorul nu ia totul, gloria se împarte tuturor. Sunt multe de zis, fiecare clipă povestită ar merita un timp mult mai lung decât ea însăși.
R.Ș.: O astfel de călătorie poate să întărească o prietenie sau poate să o slăbească. Cum a ieșit prietenia voastră din cei o mie de kilometri?
C.S.: Am fost surprins să constat că majoritatea pelerinilor făceau acest drum solitari. Am întâlnit puține cupluri soț-soție. Doi japonezi, doi austrieci… În rest, oamenii călătoreau singuri. Ne întâlneam pe parcurs, ne zâmbeam obosiți, apoi fiecare își vedea de drumul lui. M-a uimit dezinvoltura cu care femeile, de vârste diferite și uneori incerte, venite de te miri unde, își făceau călătoria, temerare și tăcute. Pe Camino de Santiago, călătoria e strict personală. Bucuria e colectivă. Fiecare cu încrâncenarea ori relaxarea lui. Sunt unii ce vor să scoată performanță zilnică prin kilometri parcurși, alții merg domol, în pasul lor. Noi eram o raritate, doi prieteni călătorind tot timpul împreună, cazându-se împreună, mâncând și bând împreună. Sper că nu ne-au crezut homosexuali! În altă ordine de idei, e greu să te tot calci pe picioare, să îți miroși secrețiile, să te dai umăr de umăr cu cineva atâta vreme. Dacă între noi doi nu exista în primul rând un respect reciproc bine consolidat dinainte, o îngăduință unul față de celălalt în anumite momente delicate, riscam o ceartă și chiar o destrămare a duetului pedestru. De exemplu: pe mine berea mă energiza pe drum, pe Marian îl fleșcăia, întâlnim un restaurant în cale, ce facem, ne oprim sau nu? Aici intervin prietenia, concesiile reciproce. Încordările vin din amănunte, nu din momente grandioase. Apropo, au spaniolii o bere, să o mănânci cu lingura! Eu renunțasem la berea proastă de la noi, în schimbul vinului prost de la noi. În Spania, m-am reapucat de băut bere. San Miguel, Estrella Galicia, adevărate poezii lirice… Nume de alint. Problema e că ți-o servește în pahare de 250 ml sau 330 ml. Cum să bei, frate, după 15 kilometri de mers prin soare, o gură de bere? Ce demon al abstinenței a gândit asta? Dar am înfrânt! Mai în glumă, mai în serios, îi spuneam lui Marian că, și dacă pleci într-o drumeție atât de lungă cu proaspăta iubită, tot riști o ceartă-două. Chiar dacă ea e mută. Noi nu am avut decât mici momente de încordare, date de oboseală. Altminteri, am râs mult, am fotografiat pe rupte, am mâncat bine. (Toată lumea era mirată, la întoarcere, că nu am slăbit decât vreo 5 kilograme, mai ales că aveam în permanență în spinare câte un rucsac de 12–13 kilograme, cu care ajungeai să faci corp comun, pur și simplu uitai de el…). O astfel de aventură leagă definitiv doi oameni, fără îndoială.
R.Ș.: De câte ori ai vrut să renunți?
C.S.: Nu am vrut nicio clipă să renunț. Și asta nu pentru că aș fi vreun viteaz. Omul e ciudat de felul său. Bunăoară, mie îmi este frică de omizi. De șerpi, nu. Mi-am dorit prea mult această călătorie, nu abandonam nici mort. Un an de zile am amânat-o din cauza pandemiei și a unor probleme personale. La un moment dat, mă speriasem că nu mai e posibilă prea curând. Din fericire, m-am înșelat. Cum să renunți când vezi în jurul tău oameni cu puteri fizice mai mici decât a ta, care se străduiesc să ajungă la capăt? Mult mai sărac sufletește aș fi fost dacă renunțam. Când mă gândesc ce minunății pierdeam…Tu îmi pui întrebări, deoarece nu e frumos să vorbești neîntrebat. Dar eu o să mă mai abat de la ele și o să povestesc în legea mea. Nici nu știu ce să aleg. Să colinzi peste o mie de kilometri pe jos pare o mare plictiseală, o uzură, o rutină. Nu e defel așa, fiecare zi cu frumusețea ei. Trebuie să știi cum să îi învingi răutatea. Camino de Santiago e imprevizibil. După fiecare curbă, urmează un urcuș. Orice coborâre o faci pentru ca, mai apoi, să urci. Nu e un drum neted, adormitor. Să vezi peisagii! Imaginează-ți ce a însemnat pentru un om obișnuit cu muntele cărășean și cu dealurile domoale ele Mehedințiului întâlnirea cu Marea Cantabrică și Oceanul Atlantic. Am mers zile întregi pe coastele celor două întinderi de apă, zgomotul lor nu o să îmi iasă din urechi cât voi trăi. Așa cum o să rămân în nări cu mirosul balegii de vacă din Asturia. Să fim serioși: neam de neamul lui Stancu, de la origini până în prezent, nu a făcut pipi în Oceanul Atlantic! Cred că o mai intensă senzație de libertate nu ai decât atunci când mori. În schimb, nu m-au cucerit fructele de mare. Țărănoiul, tot țărănoi, vor spune snobii. Așa să fie. Poate așteptările mele au fost prea mari. Dar m-am îndrăgostit de sidra. O băutură din mere fermentate, care se toarnă de sus, în pahare din sticlă subțire, și se dă peste cap, să nu-i dispară acidul. Cei care toarnă se numesc sidrari, stăpânesc o adevărată artă. E pișcătoare la limbă, 6–7 grade, o minunăție! Dar să trecem la cele sfinte!
Drumul e presărat cu biserici de țară. Mici, cochete, liniștitoare, deschise. Acestea nu au nimic din opulența marilor catedrale din Oviedo, Lugo, Santiago de Compostela. În aceste austere locașuri, îl poți găsi pe Dumnezeu. Cel simplu, nu cel împovărat de dogme. Spre uimirea mea, ajunși în Barcelona, am trecut pe la Sagrada Familia. Nu mi-a plăcut, e prea împopoțonată. Prefer simplitatea bisericilor de țară, cu adevărurile și minciunile lor, spuse pe șleau, nu intens cosmetizate. Apropo, în Santillana del Mar, am vizitat Muzeul Inchiziției. Inchiziția la ea acasă, câtă inventivitate! Ce nu face omul să își chinuie semenii, te îngrozești. În contrapartidă, în același superb orășel-cetate, am întâlnit o expoziție cu desenele lui Picasso. Originale, că am întrebat. Fantastic, nu îmi venea să cred! Alții vin din depărtări albastre pentru Picasso, iar nouă ne-a ieșit în cale. Au fost multe întâmplări amuzante. De exemplu: pierzând marcajul, am intrat pe autostradă. Mergeam noi așa, frumos, pe banda de avarie, și toată lumea ne saluta cu claxonul. Noi, politicoși, le făceam cu mâna, mândri că suntem respectați și încurajați ca pelerini. În cele din urmă, ne-am dat seama că nu ne salutau, ci ne atrăgeau atenția că nu avem ce căuta acolo, fiind în pericol. Cineva a sunat poliția autostrăzii. Au venit. Ne-au întrebat dacă în România pietonii circulă pe autostradă. Am făcut pe proștii. Au fost domni, nu ne-au amendat. Ne-au supravegheat până la prima ieșire. Preferam să ne ducă cu mașina, ar fi fost ceva să te plimbi cu mașina poliției prin Spania. Poate data viitoare avem mai mult noroc. Nu, nu era de renunțat. Putin să renunțe, nu noi!
R.Ș.: Care a fost cea mai dificilă încercare din tot parcursul, una de neuitat?
C.S.: N-aș spune că am trecut prin încercări peste limita puterii omenești. Că doar nu m-am luptat cu pirații la Malpica! Dar nici că a fost o plimbare de duminică, pe malul Bîrzavei. Înainte cu o zi de a ajunge la capătul a ceea ce se numește Camino de Santiago, în Santiago de Compostela, am mers 75 de kilometri, o zi și o noapte. Seara, nu am găsit cazare în punctul de oprire, ploua și nu puteam campa niciunde să dormim, așa că am hotărât să mergem întreaga noapte. Am forțat, eram după aproape o lună de mers, cu o medie de aproape 30 kilometri pe zi. Am avut niște dureri groaznice în tibia piciorului drept. Se cheamă stress tibial, nici nu știam că există. Mai aveam de făcut încă vreo 200 de kilometri, pe Dos Faros, un traseu neomologat, de la Finisterre la Malpica. Mă durea rău. Vezi dacă ai țopăit atâta? mă căina Marian. Însă m-am adunat și nu ne-am oprit acolo. Cu toată durerea îndurată, nu regret nicio clipă. Ar fi fost mare greșeală să nu străbatem acest traseu semisălbatic, pe coasta Atlanticului. Greu, dar feeric. Nu cred că au mai fost români caminarzi pe acolo. E altceva decât ceea ce întâlnești pe traseele oficiale. Dacă nu ai mațe tari, evită-l. Riști să te trezești smiorcăindu-te pe acolo. Mulți viteji după război, nu?
R.Ș.: Și altceva?
C.S.: O altă întâmplare, tragi-comică, a fost în aeroportul din Santiago de Compostela, la întoarcere. Ne-am trezit, dimineața la ora 5, că nu putem urca în avionul care trebuia să ne ducă la Barcelona. De ce? Biletele, achiziționate online, ne fuseseră anulate din „motive de Securitate”. Am crezut că suntem la camera ascunsă. Teroriștii cu praz, Mărin și Costel? Nu ni s-a dat o explicație plauzibilă, am plecat la bară. Acolo, nu găseai bilete direct spre Barcelona. Am făcut-o din trei. Și cu câtă plăcere ne beam noi berea de 7 euro halba, în gara din Madrid, iar trenul pleca dintr-o altă parte a imensei gări! Ne-au mai confiscat și briceagul cu care mâncasem pe drum, avea lama mai lungă decât prevede legea și s-a văzut la aparatul de scanat bagajele. O româncă. Mi-a zis că îi pare rău, dar, dacă era singură pe tură, nu mi-l lua, însă a văzut și colegul… Românul, tot român. A vrut să o facem… românește. Multe ar mai fi de povestit! La Malpica, am văzut un ins, în vârstă, care avea ceva din noblețea urmașului unui pirat îmbogățit dintr-o comoară găsită. Eram în bar, mâncam și beam un vin. A intrat: înalt, costeliv, nas coroiat, costum la patru ace, negru, cămașă albă. Nu a salutat pe nimeni, oricum părea din altă lume. A luat un pahar de vin alb, l-a apucat cu degete de pianist și s-a așezat în fața unui aparat cu jocuri de noroc. I se citea pe față dependența de acestea. Sorbea din pahar, juca, fornăia ușor. L-am foto-filmat pe furiș, am zis că poate scoate cuțitul. O imagine ce nu o să îmi iasă niciodată din memoria vizuală. Piratul de la Malpica.
R.Ș.: Ați ținut jurnal? Ai scris?
C.S.: Contrar așteptărilor mele, am scris 24 de poezii. Numărate. Mă mir, deoarece eu nu scriu în orice condiții, am nevoie de liniște, de intimidate. Pe naiba! Am scris în dormitoare comune, în săli de mese, pe hol, pe genunchi, în minte, direct pe telefon, în caiet. Am chinuit muza pe unde am prins-o. Nu m-a iertat nici acum, plecase și ea în concediu. Nu am ținut niciodată jurnal. Sunt un scriitor leneș, risipitor de emoții și întâmplări. Poate la bătrânețe, dacă o mai apuc.
R.Ș.: Dacă ar fi să faci un text promoțional de două-trei fraze pentru acest traseu, cum ar suna el?
C.S.: Ia-ți scoica și umblă! Niciodată nu e prea târziu, niciodată nu e prea devreme. Deși vei ajunge la Finisterre, supranumit Capătul Pământului, Pământul nu are capăt.
R.Ș.: Ce ai găsit în toată această încercare? Ai aflat ceva ce nu știai despre tine?
C.S.: În primul rând, am găsit plăcere. Plăcerea de a fi cu adevărat. Dincolo de cuvinte. Și liniște. Liniștea de a înțelege cât ești de mic într-o lume atât de mare. Am aflat despre mine că pot avea răbdare mai multă decât credeam, că pot duce un lucru până la capăt. Eu, cel care a lăsat atâtea lucruri neterminate în viața lui. O astfel de călătorie este și o luptă cu propriul tău egoism. Te obișnuiești să respecți intimitatea celuilalt, nevoile lui fizice și spirituale. La început, nu pricepeam de ce trebuie să stingem lumina, în locurile comune de cazare, la ora 22, și să o aprindem la 7. Eu nu pot dormi atâta. (Doamne, cât se doarme în lumea asta, de speriat!) Apoi am înțeles că nu toți oamenii se regenerează ușor ca mine. Și multe altele. Orice călătorie e inițiatică. Sună pompos, dar așa este. Nu te întorci la fel cum ai plecat, se schimbă ceva înlăuntrul tău, vrei, nu vrei. Aștept să văd, să simt, să pipăi și să urlu: Este! Acum, sunt toate prea proaspete. Să se mai învechească. Ca vinul, nu?
R.Ș.: Ai mai face o astfel de călătorie?
C.S.: Nici mort! Mint de rup. Cum să nu? Abia am prins gustul. Sunt și alte trasee minunate prin Spania. Însă aș vrea să merg pe Via Transilvanica, tocmai a fost definitivată, 1.400 de kilometri. Începe la Putna, se termină la Turnu Severin. Nu te interesează? O luăm invers, dacă vrei. Important e să ai cu cine merge. Totodată, nu poți călători cu oricine. Trebuie multă potriveală acolo. Eu nu sunt un călător singuratic. Am nevoie de companie. De un prieten drumeț. Dacă se poate și glumeț…
R.Ș.: Eu sunt mai mult glumeț, decât drumeț. Cât timp ai lipsit, ți-a apărut o carte nouă de poezie. E ca un dar, de bun venit acasă.
C.S.: Da. Când poetul nu-i acasă, cărțile joacă pe masă! Noaptea Creioanelor Lungi e noul meu volum de poezie, apărut acum câteva zile la editura Casa de Pariuri Literare din București. Încă nu am atins-o, eu fiind acum la țară. Arată elegant, oamenii au început deja să laude coperta. Măcar atât. E cu albastru, culoarea mea preferată. Nu știu ce să spun despre conținut, sunt poezii scrise de mine în ultima vreme. Mai bune, mai proaste, cum s-a nimerit să fie. Mă bucur că sunt un poet viu, nu trăiesc din amintirea scrisului. În rest, Dumnezeu cu mila!
R.Ș.: În care dintre poeziile scrie de-a lungul drumului te regăsești cel mai fidel sau îți place cel mai mult?
C.S.: Oare cât de fidel poate rămâne poetul propriei sale poezii? Am ales-o pe aceasta, e scrisă chiar în ziua plecării la drum.
* * *
prietenului Marian Apostol,
înainte de un drum mult visat.
Înainte de a pleca la drum, iartă-ți dușmanii. Lasă-le
cheia casei tale, să se adăpostească în ea atunci
când vor fi hăituiți de dușmanii lor. Dezleagă-ți iubita
de jurămintele ei. Să fie ca aerul, să o poată respira
orice bărbat. Paște-ți calul pe o pajiște cu ierburi
fermecate, împerechează-l cu o pasăre. Înainte de
a pleca la drum, îmblânzește șarpele care te-a mușcat
în copilărie, fă din el flaut și ia-l cu tine. Te vei opri,
din loc în loc, pe câte o piatră, să îți cânți, pe note închipuite,
înstrăinarea. Înainte de a pleca la drum, întoarce capul
încă o dată să vezi cum cele lăsate în urmă
și-au găsit deja alt stăpân. Fii iertător cu ele, se tem
să moară singure. Înainte de a pleca la drum, visează-l!
