Sâmbătă, 14 decembrie, Timișoara a găzduit vizita premierului maghiar Viktor Orbán, alături de pastorul László Tőkés, în cadrul manifestărilor dedicate celor 30 de ani de la aprinderea scânteii Revoluției de la Timișoara. Chiar dacă discursul premierului a fost mai curând unul retoric — politicos, lătrătorii de serviciu din toate cotloanele suburbiei românești au ieșit la rampă spre a vitupera împotriva „trădătorului”, a „illliberalismului”, a „dezmembrării României” și a altor și altor obsesii fals patriotice. Nu le vom deconstrui, aici, argumentele, pentru că acestea poate nici nu există pe de-a-ntregul și, chiar dacă ar exista, datorăm, azi și aici, respect pentru cei al căror ceas biologic s-a oprit în acel decembrie 1989; pentru toți cei care au învățat ceva din tumultul acelor evenimente, pentru cei ale căror principii de viață s-au modificat radical pentru că abia acum puteau fi exprimate cu adevărat. Refuzăm accesul gunoiului nostru uman la acest ceas de sărbătoare și reflecție, de cumpănă și comparație, la ceas de durere și neputință. Ne e dor de sufletele celor care atunci, sau, după câțiva ani, treptat, discreți, au plecat dintre noi după ce au pus totul în joc spre a rupe Cortina din viețile noastre — de George Șerban, de Ion Monoran, de Bebe Costinaș! Atunci când oamenii nu mai sunt, fizic, printre noi, dacă i-am iubit, găsim o cale să le prelungim eforturile preluând ceea ce nu au mai putut împlini. Dacă nu i-am iubit, niciun moment nu e nepotrivit spre a recapitula „cele două minute de ură”, aruncând în jur neputințele, frustrările, lașitățile noastre. Erau acolo, sus, în balconul Operei, vă amintiți? Unora, da, le datorăm tot ce avem, ce suntem azi, tot ce am reușit să facem și să înțelegem între timp. Dar unii erau nedumeriți și atunci și au rămas și acum. „Ce căutau la balcon și, mai ales, cine i-a plătit?”

Am tras cu ochii în presa locală să vedem ce au înțeles unii și alții nu atât din discursul premierului Viktor Orbán, cât din întreaga simbolistică a lui decembrie 89 și a întâmplării de acum. În afara unor lungi citate din discurs, opiniile, atitudinile, reacțiile sunt fie vagi, fie de dispreț visceral. Ne-am amintit un gând de bătrânețe al lui Petre Țuțea: „un tâmpit mai mare ca mine nu există! Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare”. Oare ce gândesc, de dincolo de pietrele lor negre din Cimitirul Lipovei, ce gândesc cei ce au încercat să oprească blindatele și, odată cu ele, degringolada societății românești? Oare ce e în sufletului părinților care atunci și-au găsit copiii împușcați, iar azi sunt martorii defăimării, relativizării, cinismului marilor comentatori?

Ura ca fenomen

Sigur că s-a scris imens pe tema urii și nu avem nicio intenție nici de a puncta, nici de a scormoni după interpretări docte. Ura este, în esență, expresia neputinței. A dori să fii ceea ce nu ești, nu poți deveni, nu ai cum să ajungi se transformă, treptat, în reacție împotriva celui ce a reușit, a făcut, a ajuns. Nu prin orice mijloace, desigur, pentru că, aici, mai mult decât oriunde, mirosul de falsitate, de artificial se simte de la distanță! Însă, de la ura împotriva aproapelui, Cain și Abel, ura fratricidă, până spre ura împotriva a mase mari de oameni, dezindividualizați, ura pentru că Sunt, au trecut mii de ani, fără ca oamenii să învețe să o reprime. Dimpotrivă, cu cât evantaiul posibilităților s-a dovedit mai amplu, mai complex, ura s-a diversificat și ea, are numeroase fețe și amplitudini. Ura criminală, mioritică, ura coloniștilor împotriva indigenilor de peste tot, ura împotriva celui ce demonstrează că Este ceva. De fapt, este neputința celui ce nu este în fața celui ce întrupează o idee, o putiință, un vis. Ura neantului împotriva Ordinii sau a Formei. Ura nedefinitului împotriva definiției și a Identității. De aici, ura masei împotriva Individului. „Văd peste tot semnele unei uri care devine tot mai sigură de sine împotriva excepției, a ceea ce mai reprezintă o excepție în vechiul sens, urmele unei uri ascunse împotriva a ceea ce în felul său nu poate fi înlocuit și pe care tocmai de aceea vor s-o înlocuiască cât de repede și de nedemn e posibil pentru că numai ceea ce poate fi schimbat îndeplinește norma indiferenței!” (P. Sloterdijk). Am experimentat, desigur, ura de rasă, de clasă, ura națională… Dar ceva nu ne lasă în pace. Ura e printre noi, e în fiecare pentru partea de lume care i se refuză, care oricum nu e a lui și nu poate fi; pentru Celălalt și pentru Idee, pentru munte și pentru ochiul de apă… Ura e acolo, poate, pentru a ne învăța, atunci când cădem epuizați după „micile noastre enorme” bătălii, a ne învăța că numai dragostea creează forme și identități și cărări!

Dar în urmă cu un secol — ca și acum — mase mari, indefinite, nemăsurate și nemăsurabile, băteau la poarta vieții cetății, iar intelectualii, minunații învățați, nu aveau ce să le ofere. Nici nu-și puteau permite să-și recunoască neputința, și atunci au făcut pactul! Propriile neputiințe, angoase, idiosincrasii au găsit în mase instrumentul optim a fi îndreptat împotriva Celuilalt. Dacă ar fi fost înțelepți, ar fi propovăduit iubirea. Dar au coborât în stradă spre a folosi pe unii împotriva celorlalți și pe toți împotriva slăbiciunii din oasele și mai ales din spiritul lor! „În ziua de azi, omenirea vrea să aibă, în persoana celor ce-și spun învățătorii ei, nu călăuze, ci slujitori. Ceea ce au înțeles perfect cei mai mulți dintre ei.” (J. Benda)

Regimul comunist, adus la putere de asemenea „învățători căzuți”, asemeni îngerilor neascultărori, a pus în mișcare masele de oameni în numele unei uri interminabile: împotriva vechiului regim, a burgheziei, a vecinilor, a ideilor — din care nu pricepeau nimic —, a valorilor, a eticii, a credinței și demnității, a Individului. Ura față de orice care te atomizează, te izolează și te împinge într-acolo încât reacționezi mecanic, irațional, fără să mai ceri sau să primești motive ori recompense. Reacționezi din teama de a nu ieși din scenariul urii, de a nu vedea ceea ce ar pune totul sub semnul întrebării, de a nu înțelege că ești mic, gol pe dinăuntru și sterp spiritual! Așa precum azi mase mari de tineri se mișcă și vociferează fără motiv clar, de fapt ei fug de ei înșiși, de propria definiție și de haosul valoric în care respiră. Ura totalitară ne-a dus în situația de a ne delimita de orice formă mai consolidată, de orice definiție tocmai spre a fi infinit modelabili și utilizabili. Persoana îmbrăcată altfel decât în uniformă, cu o părere, poate, personală, cu charismă, cu nevoia de schimbare sunt semne ale ieșirii din neant, din omogenitate și sufocă de neputință cohorte de supuși, de atomi fără voce și fără măcar ambiții.

Ce poate însemna, într-un asemenea orizont gri, mobilizarea Timișoarei în decembrie 1989? Ce pot înțelege atomii depersonalizați din solidaritatea unor oameni cu identitate, chiar cu conștiința diferențelor dintre ei, dar și cu cea a țelului comun — libertatea de a-și afirma și promova, fiecare, chipul și valorile din care acesta se constituie? Cât de ușor îi este partidului să inducă ura, ura aceea nesfârșită împotriva a tot ce nu a putut bloca, ucide, anula decenii la rândul? Dar ce este cel mai dureros în scenariul acesta este numărul mare de oameni care, nici după 30 de ani, nu au înțeles că au rămas victime, că lucrează în slujba unui regim ucigaș, atrăgând asupra lor întreaga-i vină și iresponsabilitate? Cum să nu înțelegi că ai fost călcat în picioare și oamenii ăștia de lângă tine au murit pentru ca tu să te ridici, să te scuturi de noroi și să devii om? După 30 de ani, ura lucrează încă mai presus de orice, se alimentează continuu și ne separă în Abeli și Caini, în inși care cred că știu totul pentru că urăsc tot și în victimele lor, oamenii liberi ce trudesc în rescrierea Codului nostru moral.

„Ne-am luat libertatea înapoi”

În decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu anunța în țară că ungurii au intrat în Timișoara spre a o lua înapoi. Luni de zile în 1990, Timisoara era simbol pentru tot ce trebuia stigmatizat, ucis, devalorizat de către masele largi populare. Proclamația de la Timișoara era un act dușmănos. CADA, ziarul și Societatea „Timișoara” — nume ale răului și trădării. Să nu uităm, pentru mulți dintre cei ce azi se uită cu mânie proletară la noi, nu doresc să uite! Revenim la discursul scurt al premierului Viktor Orbán, la Timișoara. Este mai curând un omagiu, decât un discurs politic. Un omagiu adus curajului, solidarității, schimbării.

A amintit solidaritatea din 1956. Nu ne amintim evocări sau analize numeroase cu privire la participarea românilor la 1956! Nici măcar recent, la aniversarea asasinării lui Nicolae Labiș, marii patrioți nu au avut nimic de spus! Viktor Orbán a adus un omagiu celor care, au plătit cu ani grei de pușcărie sau de domiciliu forțat în Bărăgan faptul de a fi susținut programul Revoluției din 1956. E posibil să fie chiar primul politician maghiar care să fi făcut acest gest. Dar se cuvine să amintim și noi miile de studenți din Timișoara, Cluj, apoi București, care au ieșit în stradă și au cerut reforme în mediul academic, pâine, apă caldă și lumină în țară. E rușinos? E anti-național? Din Polonia până în mediul academic românesc, valul schimbării încerca să-și facă loc în Europa Centrală. Nu în Europa, care nu avea timp și urechi pentru noi! Aveau Suez-ul, mult mai important! La Poznan și Cracovia, Szczecin și Szeged, acolo era problema.

A adăugat, apoi, premierul maghiar, faptul că „libertatea nu o primim cadou de la marile puteri, ci prin har divin, care ne întăreste trupul și sufletele să avem curaj să luptăm pentru libertate!” Sigur că sună nediplomatic. Sigur că scârțâie la urechi, dar șenilele tancurilor sovietice aveau un sunet și mai grav, în noiembrie 1956, pe străzile din Budapesta! Marile puteri — deși chemate chiar în Adunare ONU — au amânat discuția până la clarificarea crizei Suez-ului, atunci când Moscova își reinstalase deja, guvernul Kadar în Budapesta, iar guvernul liber Nagy Imre era în detenție politică la Snagov. Peste exact 33 de ani, era rândul României să plătească prin sânge libertatea, nicio Mare putere neavând… putere asupra lui Nicolae Ceaușescu! Viktor Orbán vorbește despre solidaritatea celor ce au plătit greu dreptul de a avea identitate. E bine să-l negăm tot timpul doar pentru că spune lucruri incomode?

Solidaritatea aceasta construită în timpuri grele ar putea fi transformată, spune Orbán, într-una constructivă a unei Europe Centrale competitive și active pe piețe. „Nu doar furnizor pentru economiile occidentale, ci una dintre regiunile cele mai de succes din lume.” Sigur că exagerează, dar, dacă îți propui puțin, nu obții mai nimic. E rău să vrem să fim parte a unei regiuni puternice economic? Despre asta e vorba în proiectul interconectării celor trei mări, Baltică, Adriatică și Marea Neagră, proiect la care România este parte. Sigur, poate părea ofensator la adresa partenerilor europeni, dar amintim că susținătorul dintotdeauna al României, Franța, tocmai susține o Europă cu mai multe viteze, iar noi, cu MCV și fără Schengen, fără euro, fără… multe și dezavantajați geografic, sigur nu vom fi în linia întâi. E rău să ai bune relații cu vecinii? Suntem, oricum, la frontiera Uniunii, măcar un bun parteneriat Visegrad nu ne-ar strica! Sau ne temem că pică bucata de sare de pe sobă taman în capul copilului…

Cum era și firesc, un paragraf plin de respect din discurs e centrat pe persoana și rolul jucat de pastorul László Tőkés în decembrie 1989. Dacă regimul comunist ne-a învățat să-l urâm pe Tőkés, a lansat întreaga campanie de defăimare, i-a retras medaliile, trebuie retras și rolul acestuia în declanșarea revoluției? Dar solidaritatea — ce cuvânt infam pentru comuniști și pentru cei încărcați de ură —, solidaritatea creată atunci trebuie negată pentru că nu e creștin-ortodoxă și vorbitoare exclusivă de limba română? Nu are importanță, aici, dacă pastorul a fost sau nu susținut de servicii secrete sau mai puțin secrete. Au fost și alții! Mii! Ce au făcut pentru eliberarea poporului român? Sau nu era nevoie de eliberare??? De fapt, le-a negat fișa postului și faptele de vitejie? Dar cei ce se declară curați de asemenea legături infame cu serviciile, ce au făcut ei pentru libertate?

Viktor Orbán a încheiat metaforic, legând ideea primului oraș european iluminat electric de motto-ul Timișoarei — Capitală Culturală: luminează-ți orașul! Un omagiu și un gest de respect. Cu atâtea critici și nicio discuție pe fond, greu de spus dacă suntem demni de acest respect. Negând tot timpul și nepunând nimic în loc, stăm încă în pragul dintre moștenirea urii și libertate! Când, oare, com refuza moștenirea, plecând liberi în lume să ne aflăm adevăratul chip?