Ce caută barca asta în mijlocul orașului?, l-a întrebat unul dintre cei doi gardieni publici. Va fi un magazin de cărți. Un… anticariat, a răspuns Vlad Parzan și a scos, dintr-un buzunar al hainei, autorizația.
Cât s-au uitat gardienii în ea, tânărul a fixat barca pe caldarâmul străzii pietonale Posada. Și-a primit hârtia înapoi, iar cei doi s-au cărat. După câteva zile, barca plină de cărți a lui Vlad „naviga” în ziare, pe la televiziuni și devenise punct de atracție pentru locuitorii orașului. Cine nu făcea poze, intra în vorbă cu anticarul și îl felicita pentru originala idee. El recunoștea că se inspirase, că văzuse o chestie asemănătoare undeva prin Belgia, dar asta nu mai conta: dădea interviuri, zâmbea la camerele de filmat, la toți cei care voiau ceva de la el.
Cărți de luat pe insule pustii. Asta scrisese, cu vopsea albastră, pe barca moștenită de la bunică-su,un pescar din Delta Dunării. Și sloganul avea efect, fiindcă oamenii nu plecau cu mâna goală, ci cu un op, două, trei, ba chiar cu câte-un braț. Chiar dacă barca era tixită cu cărți, Vlad știa cu ochii închiși unde avea fiecare titlu. Însă cu adevărat formidabil era faptul că dădea impresia că citise un vapor de cărți. Părea că știe totul despre autorii mari, dar și despre cei mici, despre volume celebre ori necunoscute, despre edituri, ediții, prefețe, îngrijitori de colecții. Barca lui intrase în circuitul turistic al orașului, îl vizitase de câteva ori și primarul, cu care stătuse la taclale, își făcuse o mulțime de amici printre cititori și trecători, era simpatizat și admirat, îi mergea bine mica afacere, devenise o legendă urbană.
În dimineața zilei de 3 septembrie, când a venit să-și deschidă anticariatul, Vlad a rămas interzis: barca lui era plină cu apă, iar cărțile se umflaseră ca niște gogoși. Gardianul care a scris procesul verbal de constatare i-a șoptit: Lasă, domn’le, bine că nu i-au dat foc!