Urbea noastră și toată provincia acum numită Banat este legată de o bogată istorie ce coboară mult înaintea epocii dacice, iar mai apoi romane. Din epoca romană au rămas chiar destul de multe date notate cu minuțiozitate.
Ce mai mare parte din aceste mărturii istorice sunt păstrate și puse la dispoziția poblicului avid de cunoștere prin intermediul muzeelor. Având în vedere prioritățile din toate domeniile ce sunt specifice locurilor noastre, am putea crede că aici sunt o multitudine de muzee ce abundă de exponate și este o coadă permanentă de vizitatori veniți de pretutindeni. Realitățile concrete din teren sunt puțin diferite. La noi nu prea sunt aproape deloc case memoriale, iar muzee adevărate sunt extreme de puține chiar față de alte orașe din țară. Abia pot fi numărate pe degete (de la o mână).
O situație aparte este a unor colecții extrem de bogate și interesante ce sunt invidiate de multe alte instituții. Sunt cunoscute de oameni de pe alte meleaguri, dar foarte puțini dintre timișoreni știu unde se află iar și mai puțini au trecut pragul acestor lăcașe inedite. Catedrala Mitropolitană a Banatul este posesoarea unei comori inestimabile de artă și obiecte bisericești, dar câta lume știe unde se află?
Poate emulația ce se va forma odată cu proiectele europene ce bat la ușă va scoate din anonimat muzeul Catedralei. Poate consilierii locali se vor gândi la o mai bună marcare și îndrumare a celor curioși, ce nu trebuie să bâjbâie ca nevăzătorul în Brăila.
Muzeul în înțelesul pe care îl cunoaștem astăzi este o instituție aflată în serviciul colectivității, deschisă publicului larg, nu doar specialiștilor. Acesta se ocupă cu adunarea, păstrarea, identificarea, analizarea, dar mai cu seamă conservarea și expunerea de diverse obiecte valoroase pentru cunoaștere. Acestea pot fi artefacte ce prezintă interes științific, istoric, artistic, tehnologic sau pur și simplu de satisfacere a unei curiozități specific umane. Acestea sunt adunate în scopul studierii, educării, relaxării vizitatorilor, a oamenilor de știință.
Mii și mii de credincioși vin la Catedrală, dar nu mulți se întreabă ce este sub frumosul mozaic al naosului. Pe o ușă laterală din partea dreaptă se ajunge la un hol, de unde se poate coborî la nivelul inferior. De aici nu încep catacombele, ca în alte catedrale vechi de secole, ci un spațiu luminos și primitor. Este o lumină blândă de la reflectoarele meșteșugit instalate, dar și una mai subtilă, emanată de frumusețile de aici. Uneori locul este plin de viață, când vine câte un grup de curioși. Recent școlile au avut așa numitul program ce se intitulează a fi „altfel”. Copii ce abia începeau să înțeleagă câte ceva au venit să vadă și să priceapă și altceva decât materia de la ore. Au fost ghidați cu mare răbdare dar și cu multă erudiție de maica Nicoleta, ce îngrijește de acest muzeu. Întâmplarea a făcut ca în același timp să apară și o pereche ce părea venită de pe meleaguri germane. În Germania s-a auzit de acest loc dar timișorenii îl cam ignoră. Tinerii germani au primit informații simple și clare într-o engleză fluentă și nuanțată.
Începuturile colecțiilor muzeale de artă bisericească bănățeană se leagă de episcopul Caransebeşului, Ioan Popasu, ce a rămas în memorie ca o personalitate providențială a locurilor pe care le-a păstorit. A încercat să adune ce se găsea mai deosebit de prin anul 1887, fie că erau cărți rare, fie icoane vechi, realizând prima colecție. După anul 1921 capătă caracter de adevărat muzeu, prin sporirea continuă a celor adunate sau donate de diverși binevoitori. După înființarea Mitropoliei, o parte din obiecte au venit la Timișoara. Dar cea mai mare parte au fost restituite la Episcopia de la Caransebeș.
Legat de începuturile acestei colecții de artă veche bisericească de la Timișoara se poate spune că în anul 1962, la inițiativa Înaltului Mitropolit Nicolae Corneanu al Banatului, a fost amenajată acestă colecție de artă bisericească și pusă la dispoziția publicului în alt loc, în casa parohială din strada Zugrav Nedelcu.
A fost una din primele măsuri culturale luate de Mitropolitul Corneanu după preluarea funcției.
Cuprindea icoane pe lemn, icoane pe sticlă, tipărituri vechi și manuscrise, dar și diferite obiecte de cult. An de an, au fost adunate și conservate noi piese, care proveneau în majoritate din cele două județe bănățene, Caraș-Severin și Timiș.
Iată cum nevoia de spațiu a adus toată colecția în anul 1971 la demisolul catedralei. Acest loc oricum stătea gol și nefolosit. Nu avea nici o funcție, nici liturgică nici culturală sau administrativă.
În 1971 au fost unele semne de dezgheț politic de după deceniul obsedant (ce a durat de fapt ceva mai mult) și autoritățile de atunci au tolerat tacit acest nou înființat muzeu, chiar dacă nu era chiar pe placul activiștilor.
S-a dorit amenajarea acestui spațiu expozițional cuprinzător pentru întregul patrimoniu cultural și spiritual al Banatului, din dorința de conservare, cunoaștere, promovare și protejare a acestor bunuri ce erau amenințate cu distrugerea sau pierderea. Nu exista pe atunci o lege de protejarea a cultelor.
Colecția permanentă cuprinde peste 1200 de piese rare. Dintre care 545 de icoane pe lemn. Sunt expuse pe simeze cam 240 din acestea. Iar din cele 80 de icoane pe sticlă sunt expuse 40. La acestea se adaugă un fond foarte bogat de peste 3000 de exemplare de cărți valoroase bisericești. Sunt expuse permanent doar 75 de cărți. Majoritatea sunt conservate în depozite și arhive sau în curs de restaurare și reparare. Timpul a trecut peste ele, ca peste multe altele și a lăsat urme adânci.
Cele mai importante cărţi, cele fundamnentale pentru cultura romanescă, au fost aranjate pe criteriul centrelor tipografice.
Cele mai cunoscute dintre aceste focare de spiritualitate sunt prezente în muzeu.
Centrul tipografic Târgoviște, unde au fost scoase „Pravila de la Govora”, de la 1640, primul cod de legi civile și bisericești, este chiar prima carte tiparită în limba română, cu litere chirilice. Este chiar de la începuturile scrierii în limba țării în mod literar. „Îndreptarea Legii” și ceaslovul lui Antim Ivireanul din 1715 au apărut tot aici. Semnalul a fost dat de Matei Basarab, ce a oferit sume importante de bani pentru funcționarea tipografiei.
Centrul tipografic de la Bucuresti, Snagov și Râmnic a tipărit „Evanghelia de la Snagov”, de la 1697, iar mai apoi „Cartea sau Lumina”, de la 1699. Sunt și o seamă de Cazanii și Evanghelii ce provin de la București, din secolul XVIII.
Dar și Ardealul este bine reprezentat, prin centrul tipografic de la Alba-Iulia, unde a apărut „Noul Testament de la Bălgrad”, care este prima traducere în limba română cu alfabet chirilic a lui Simion Ștefan, din 1648, sau „Psaltirea” din 1651.
În muzeu poate fi admirat și „Chiriacondromion-ul”, realizat la Alba-Iulia în 1699, ce este de fapt o retipărire a vechii „Cazanii” a lui Varlaam scoasă la Iași în 1643. A fost lucrată de un fost ucenic al Sfântului Antim, Mihail Ștefan, ce a fost trimis de domnitorul Brâncoveanu pentru a lucra în Transilvania.
Muzeul Mitropolitan este conceput a avea patru secțiuni principale.
Prima parte, chiar la intrare, este Lapidariumul, ce păstreză exponatele de piatră. Există cruci funerare, pietre voievodale de hotar, pietre inscripționate ce au făcut parte din vechi biserici. Unul din cele mai vechi exponate este o stella funerară romană din secolul al II-lea, adusă de la Petnic, din Caraș-Severin. La fel de valoroasă ca și o piatră de hotar cu o inscripție ce amintește de Mircea Voievod, adusă de la Sichevița.
O a doua parte o reprezintă secțiunea icoanelor pe sticlă. Sunt de proveniență din Transilvania, iar o altă parte distinctă este a celor pictate în Banat, mai ales în centrul artistic din zona Biserica Albă (acum Bela Crkva, în Serbia). Icoana pe sticlă bănățeană se deosebește prin desen, prin tipologie și prin culorile folosite de icoanele din zona Ardealului. O altă caracteristică este influența puternică a stilului baroc occidental, prezentă în cultura locală a etniilor catolice. Fiind o provincie multietnică, este fireasc și fenomenul de împrumut cultural. Pictura țărănescă pe sticlă rămane un document etnografic de trăire locală spirituală. În egală măsură este și document artistic și istoric. Soldații romani de lângă mormântul Mântuitorului sunt în veșminte militare din acea vreme, de lăncier și de honved din armata imperială a epocii.
Icoanele de tip transilvan provin, o bună parte, de la centrul de pictură de la Nicula.
În colecția de pictură pe lemn sunt icoane din cele mai variate locuri. Sunt foarte multe semnate de pictori bănățeni ce au fost celebri pentru munca lor: George Diaconovici, Nedelco Popovici, Ștefan Popovici, Lazăr și Gheorghe Gherdanovici (tată și fiu) Ștefan Tenețchi, Danciu Lepovici, Constantin din Corița, Ioan Zaicu sau Dimitrie Turcu. La o parte din ei, ce au călătorit și studiat și pe alte meleaguri, se vede clar un stil mai occidentalizat de a picta. Poate era o influență a faptului că erau artiști ce lucrau și alte genuri de pictură laică nu doar cele strict de cult.
Sfintele icoane au deci caracterul școlii de pictură urmate de pictorii vremii. Ștefan Popovici la început a pictat biserici de lemn sătești în manieră bizantină, apropiată de arta populară. Dar în timp au apărut și bisericile zidite. Artistul își perfecţionează tehnica şi va picta icoane pe zid în manierea frescelor. Își va însuși acestă nouă modalitate de lucru dar va evolua și stilistic, adoptând multe elemente ale stilului baroc. Dovadă că artistul s-a specializat cu maeștri sau chiar a urmat între timp școli cel mai probabil în centrul Europei. La fel, cei doi Gherdanovici, tatăl și fiu, au pictat în două maniere disticte. Una respecta canoanele răsăritene iar o alta cu elemente de artă occidentală vadită.
Deci originalitatea artei pictorilor iconari bănățeni din secolele XVIII și mai apoi XIX constă tocmai în melanjul de tradiții pe care au reușit să-l realizeze. Aduceau cunoștințe moderne de la școlile apusene pe care mai apoi le grefau pe cerințele și tradiția locală răsăriteană specifică iconarilor meșteșugari fară prea multă instruire, ce au lucrat cu una sau două generații înaintea lor.
Un grup aparte în colecție reprezintă icoanele provenind din Țara Românescă, cu elemente perceptibile post brâncovenești din secolul XVIII.
Dar povestea acestui lăcaș de artă poate continua la nesfârșit. Atât de multe comori sunt adunate la un pas de ce vede lumea ce se grabește prin centrul orașului. Este nevoie doar de a coborî câteva trepte pentru a intra în această lume a înălţării. Pentru cei curioși, există două posibilități, fie să mergă la fața locului, fie să urmărească serialul nostru.
Mulțumiri maicii Nicoleta, muzeograful comorilor, ce a oferit explicații interesante.
