Asistăm sau participăm de câteva zile la o adevărată isterie în masă declanșată — zice-se — de veto-ul Austriei ridicat în calea intrării României în spațiul Schengen. O nemulțumire lesne de înțeles, o mobilizare departe de a fi naturală, declarații complet străine de tonul civilizat pe care ar trebui să-l adopte cetățeni responsabili ai numitului spațiu, inflamare, strigăte, amenințări. Dintr-o dată, întreaga suflare se pricepe la politichie, la culisele diplomației europene, la afaceri, alegeri austriece și la mărețele împliniri pe care scumpa noastră țară le are în vederea Marelui Pas Înainte. Până nu demult, o bună parte a populației nu prea avea habar de legislația europeană sau de MCV, dorind doar ceva înlesniri dincolo de punctele de trecere a frontierei. Iar aceste vise le proiecta într-un spațiu pe care îl și desconsidera ori de câte ori comanda media își făcea auzită citită/văzută/chemarea către țară. Acum, deodată,  mirosind a chilipir, „tăt românu” a stat cu ochii pe știri mai ceva ca la fotbal și dintre toate cuvântările le-a ascultat doar pe cele care promiteau, construiau noi cincinale și colorau totul ca pentru Crăciun. Aproape că se pregătea să intre în scenă în aplauzele celorlalte state europene când — ce să vezi?! — Austria a spus „nein”. Greu de auzit vreo analiză lucidă în vacarmul care s-a iscat, greu de priceput gestul imperialistului care pierde alegerile interne și ne sacrifică pe noi, amărăștenii. Tot ceea ce pricepe bunul patriot român este că un capitalist nesătul nu ne-a lăsat și pe noi la masa clubului european. Deci, acesta trebuie linșat împreună cu tot neamul lui, să înțeleagă odată cine suntem și cu cine s-a pus. Fără să vrem, ne-am amintit o vorbă de duh rostită și scrisă acum un sfert de veac, când România a pierdut un tren spre NATO. Iar „iureșul în izmene”, cum a fost catalogat de Andrei Pleșu, a reușit și atunci să mobilizeze nemulțumirea, ura, neputința, canalizându-le împotriva țapilor ispășitori până ce totul a ars ca o lumânare, lumea a plecat acasă și, într-un moment mult mai favorabil al istoriei, s-a deschis și pentru noi poarta Alianței Nord-Atlantice. Cu siguranță va fi la fel și acum, dar cine a avut nevoie de popor „activ”, agitând lozinci și sudalme, și-a atins scopul. Interesant că aceiași iubitori de neam și țară nu au fost la fel de activi în a vorbi despre ridicarea — de curând — a controlului MCV pentru România, ultima țară europeană rămasă în postura de a da extemporal. Niciunul nu a găsit cu cale să explice semnificația MCV dincolo de formulele juridice și nici ce anume nu făceam noi, dar reușeau toate celelalte state europene.

Aici, însă, vine o voce „autorizată” și ne spune cum că era o meschinărie, un control împotriva suveranității naționale, căci nici în alte țări nu e totul roz, dar la noi parcă era prea bombon și deranja precum turma de oi a ciobanului cu pricina. Tema aceasta a suveranității e minunată atunci când nu e interpretată după gustul fiecărui Cocoșilă din Poiana lui Iocan; România este un stat suveran, deci nu are nevoie de MCV. În schimb, Austria, ca stat suveran, nu poate vota după cum consideră pentru că, dintr-o dată, suveranitatea devine o cerință a majorității care trebuie să treacă peste o voce „oarecare”. Dumitru al lui Nae, și el parlamentar în Poiana cu pricina, avertizează că aici avem interese imperiale, post-imperiale, cvasi-imperiale și neo-imperiale. Care, nu-i așa, trebuie retezate din temelii, precum sutele de mii de arbori ce au luat drumul străinătății spre bucuria Holzindustrie Schweighofer? Unii se plâng acum privind spre Zagreb și crezând că promisul acces la gazul lichefiat ce ar urma să vină spre Insula Krk a deschis Înalta Poartă de la Viena. Nu se întreabă de ce lemnul brut și prezența masivă a Austriei în OMV și în sistemul bancar românesc nu au reușit același lucru. Parcă noi am dat mai mult… Tocmai, aprobă Cocoșilă, anunțând și meritata pedeapsă: românii să-și retragă agoniseala din băncile austriece, să boicoteze firmele austriece și musai pe fiecare cetățean austriac în parte. A uitat să-și cheme acasă nevasta care face curățenie prin Austria cu visul ca la bătrânețe să aibă și ei din ce să-și ridice casă alături de mai marii urbei; a uitat și de nepoata care are bursă a statului imperial austriac și învață la Viena că nu e prea bine cum procedează rudele rămase pe acasă; și, oricum, va merge și el la Târgul de Crăciun la Viena, că altfel de unde să cumpere ciocolată Mozart și ceva ștrudel cu mere? Moromete încearcă să-i explice că statul e una și firma privată e altceva, și așa cum România nu e totuna cu indivizii care viețuiesc pe aici, tot astfel Franz poate a venit în România tocmai pentru că îi e mai bine decât la Linz. Maică, statul și firma privată sunt două lucruri total diferite! Nu-l ascultă nimeni. Dar George Becali cere boicotarea tuturor firmelor austriece care operează în România, ca și când fiecare firmă în parte ar trebui să dea socoteală de deciziile propriului guvern. Eram și noi una cu țara, dar se pare că unii au amintiri nepieritoare! În consens cu el, Consiliul Național de Administrare a Infrastructurii. Și un număr nesfârșit de politicieni formați pe rețelele sociale sau pe la noile școli de partide. Mobilizare ca în vremurile bune, lipsesc furcile și topoarele. Dar să nu le dăm idei!

Li s-a alăturat o parte a intelighentsiei să ne spună că și cultura e o secție a politicului, precum în timpul obsedantului deceniu. Da, admitem că există diplomație culturală și că aceasta face, de cele mai multe ori, mult mai mult decât cea formală, politică. Admitem că în toate timpurile au existat creatori al căror strigăt de protest a purtat nemulțumirea miilor de cetățeni tăcuți. „Omul revoltat” a fost întotdeauna în miezul mișcărilor populare, dar nu orice revoltă e una congruentă cu realitatea și cu subiectul din propoziție. A transforma arta în instrument politic înseamnă tocmai a o nega în esența ei cea mai profundă, obligând-o să iasă din sfera spirituală spre cea mundană. Se vor grăbi mulți să mă acuze de instigare la celebra „artă pentru artă”, așa că mă grăbesc să le spun așa: dintotdeauna a existat, vorba lui Augustin, o cetate spirituală și una pe pământ. Arta e un mesaj de la prima spre cealaltă. Iar revolta exprimată aici, în aceeași cheie semantică, se întoarce spre ceruri pentru a aduce de acolo împăcarea și evoluția. Dacă, însă, revolta pleacă de capul ei de jos, de pe pământ spre nicăieri, acolo va și ajunge. Arta poate formula o revoltă, dar nu orice revoltă se numește artă.

Nu în ultimul rând, amintim că, în toată această poveste, România a fost „legată” de Bulgaria. Nu ni s-au prea povestit acțiuni comune, demersuri la unison sau parteneriate! Aproape toți politicienii români au vorbit doar despre România, cel puțin în discursul lor intern, rareori despre Bulgaria. Recent, văzând concluziile JAI, președintele Rumen Radev a subliniat nevoia unei solidarități europene. Cum să fie solidare 27 de state dacă noi, vecini aici, de-a lungul Dunării, uităm unii de alții?

Demnitatea celor trei păstori

            Constituțional, România este un stat unitar, suveran și independent. Știe tot neamul (sau, scuzați, o parte din neam) că pentru aceste atribute s-a vărsat sânge, s-a luptat cu toate mijloacele timp de sute de ani. Și totuși, privind toată agitațiunea de azi, nu poți să nu realizezi un fapt elementar: independența, unitatea și suveranitatea pot fi reale sau formale. Pot lucra asemeni formelor fără fond sau pot da fondul care să creeze forma hărții naționale. Independența presupune eliberarea de supunere, de dependență, de stat cu mâna întinsă la Marea Poartă, fie ea cea otomană, vieneză ori sovietică. Independența presupune, înainte de toate, puterea de a spune „nu” și de a-ți croi drumul prin istorie în funcție de avantajele tale, nu ale celorlalți. A urla din toți rărunchii că ești independent și suveran câtă vreme întinzi mâna după șpagă de la firmele străine și îți permiți să le dai acces liber la resurse naturale care, fără știrea ta, justifică suveranitatea națională, aceasta nu este independență, stimabililor! Este chiar opusul ei, dependență continuă și continuată din veac de veac. Este dovada unei mentalități de supus, de rob, de ins care nu crede în suveranitatea țării lui, cum nu știe să definească nici demnitatea, nici patria, nici valorile morale pe care e așezată aceasta. Este oglinda unui individ care a învățat să recite cum i s-a dictat și o face cu zel, știind, precum cățelul din ogradă, că la sfârșitul balului va primi și el un os. În comparație cu cel care nu recită, se crede mare, important, puternic. Dar nu-i trece prin cap că în ochii stăpânului nu e altceva decât un rob meschin pe care îl duce de nas sau îl răsfață după cum are interes, nicidecum spre binele robului. Demnitatea nu se acordă în gen, număr și caz cu transferul resurselor strategice către străini doar pentru că au ridicat o vilă familiei politrucului! Iar vila astfel ridicată nu intră în patrimoniul independenței! Un stat suveran și independent spune „da” sau „nu”, după cum e mai bine pentru oamenii săi. Uneori deranjează străinii, alteori le impune respect. Dar cert e că, în situații delicate, aceștia vor încerca să-i câștige susținerea și dorința de colaborare; vor acționa astfel încât respectul cerut va fi acordat și va crea punți de colaborare! Dacă azi stai cu jalba-n proțap și mâine trântești ușa, cu siguranță vei fi ori izolat, ori slujitor. Fiind în UE, ambele, pe rând. Iar câtă vreme nu ești în stare, în numele și argumentarea independenței tale, să oferi o atitudine demnă, stăpân pe tine și coerent în ceea ce spui și faci, nu e nimic de mirare.

Se impun, însă, două observații. Prima ar fi aceea că cei mai înverșunați revoltați ai momentului sunt cei ce au călătorit cel mai puțin în Europa, majoritatea niciodată, și au învățat despre comportamentul românilor din lozinci patriotarde, refuzând, de regulă, să creadă că se poate și altfel. Cei care nu s-au lovit de stridențele și nefăcutele care ne-au dus vestea prin alte țări, căci despre cei merituoși nu discută nimeni. Nici măcar patrioții nu îi promovează decât ca replică acidă dată criticilor realiști, și numai după ce, în țară, le-au făcut zile fripte, năruindu-le speranțele, energia, cariera. A doua observație ne duce spre păstorii mioritici, nu cei de la Bethlehem. Arderea etapelor în modernizarea țării nu a produs efecte pe măsură în modernizarea mentalității oamenilor, în ridicarea lor culturală. Chiar dacă mobilitatea postmodernă a urmat deplasărilor forțate de populație din perioada totalitară, tarele din mintea fiecăruia îi dau de gol tipul de servitute în care i-a trăit neamul: una zgomotoasă, fără substanță, înclinată spre mici mașinațiuni și vorbe fără rost — iată-i azi în stradă; una mult mai tăcută, dar mai abilă în a scormoni prin viețile celorlalți pentru simpla satisfacție de a controla și domina. Îi regăsim în scenarita influenței rusești asupra votului austriac. Și alții, învățați cu regulile, cu ordinea și demnitatea individului, cei ce văd că nu e bine și, chiar dacă sperau să intrăm în spațiul Schengen, știau din experiența lor nemijlocită că azi ar fi fost, încă, o formă fără fondul adecvat.

Moromete vorbește singur

            Celebrul personaj se preface prost pentru că e greu să te faci auzit prin vacarmul de subiectivisme aruncate-n vânt. El știe că ordinea trebuie păstrată cu orice preț. Mulțimea, însă, are nevoie de carnaval. Mai cu seamă în preajma sărbătorilor. Nu a fost unul al bucuriei? Nu-i nimic, îl transformăm într-unul al lapidării țapului ispășitor, fără să vedem că țapul suntem chiar noi. Președintele Iohannis avertiza, acum câteva săptămâni (23 noiembrie, Riga), faptul că s-ar putea să avem un vot negativ la Consiliul JAI, fără ca asta să fie un final de istorie. Poporul vrea altceva: lebede, vacanțe cu ștaif și snitzel vienez. Nu „ne lasă” Herr Karl Nehammer? „O fi toată țara aia a lui numai pene de lebădă”, răspunse regele romilor din România. De ce nu privim spre politicienii români care aveau de pregătit țara și comportamentul nostru în ultimele trei decenii? De ce nu spre statul român care, independent cum îl credem, nu convinge pentru că cei mai vocali sunt, de fapt, anti-europenii, anti-imperialiștii și anti-capitaliștii, pentru că Moromete nu are ce căuta la Schönbrun fără cei care, oricum, nu se duc pentru că nu le place ordinea și decența. Vor spune că palatul e făcut cu sudoarea noastră și îl vor ocoli tot ei supărați că, suverani cum se cred, nu pot merge în izmene revoluționare la masa unui club civilizat. Și vor protesta, cred ei, împotriva Austriei imperiale, vor protesta păstrându-și posturile din firmele austriece, din vămi, din dependența lor tradițională față de Poartă. Oricare ar fi aceasta.