O stranie senzație de final de epocă stăruie în aer după încetarea din viață a reginei Elisabeth a II-a a Marii Britanii, eveniment survenit, la rândul său, la un neverosimil de scurt interval după cea a lui Mihail Gorbaciov. Desigur, alăturarea în sine poate fi deranjantă pentru mulți britanici, dar, la scară internațională, cu acești doi lideri se închide o poveste. Nu istoria în ansamblul ei, nici măcar istoriile particulare ale statelor pe care le-au condus. Epoca dominată de cei doi, mai lungă în cazul reginei, mai scurtă și controversată în celălalt caz, epoca aceasta stă deasupra istoriei faptelor în tărâmul modelelor culturale și valorice. Însă, în plină epocă a naționalismelor (radicalizate), ambii au știut să țintească dincolo de imediat, generînd și susținând reforme pe termen foarte lung. Oportunitatea monarhiei ca formă de guvernământ cu iz medieval, respectiv cea a Uniunii Sovietice ca umbrelă deasupra statelor și națiunilor „surori” i-au obligat să meargă, dincolo de retorică, spre inovație constituțională și atitudinală. Regina a demonstrat că monarhia mai poate fi viabilă și, la rându-i, poate ține și alte state alături în cadrul Commonwealth-ului, în timp ce Uniunea lui Gorbaciov trebuia să se destrame pentru că identitatea sa internă era clădit pe falsuri și dezumanizare. Să fie entitatea umană atât de puternică încât să dărâme coloșii politici?

Regina Elizabeth II a domnit într-o epocă de decolonizare în care parte din fostul imperiu s-a delimitat de Londra și de monarhie; din cele 32 de state suverane pe care le guverna la urcarea pe tron au rămas doar 15 în ultima sa zi de viață; a fost martora conflictelor sângeroase din Irlanda având în centrul arenei credința religioasă și, subsecvent, statutul individului față de statul al cărui resortisant este. Anume un statut de cetățean liber sau de supus al unui suveran pe care îl percepe drept străin. Nu în ultimul rând, Regina a fost martora aderării la Uniunea Europeană și a ieșirii din aceasta, cu toată suita de controverse, gesturi radicale ale clasei politice, campanii de partid. În esență, a văzut cum ordinea internațională se reașează în siajul celui de-Al Doilea Război Mondial, respectiv a Războiului Rece. Și de fiecare dată, cuvântul-cheie era cel de identitate: în primul rând, o identitate colectivă, a etniilor, națiunilor, fostelor colonii, dar și a macro-regiunilor, a organizațiilor internaționale, a tradiționalilor sau ocazionalilor aliați. Cum să împaci nevoia de identitate (etnică, religioasă națională) cu proiectul supraviețuirii unui Commonwealth planetar, cum să reinventezi monarhia într-o lume preponderent democratică sau cel puțin cu aspirații de guvernare a celor mulți, cum să menții statutul de Mare Putere într-o ordine mondială fluidă, anomică și permanent chestionată în structurile sale fundamentale? Nu în ultimul rând, chiar dacă legislația britanică fusese modificată spre a-i permite accesul la tron, cum să păstrezi un asemenea statut într-o lume nu doar preponderent masculină, ci supusă stereotipurilor, tradițiilor, lașității? Iar dincolo de acestea, să ai tăria de a ține echilibrul moral și demnitatea monarhiei, în ciuda căderilor propriilor copii sau membri ai familiei; să împaci autoritatea cu feminitatea și ambele cu disponibilitatea de a dărui fiecăruia ceea ce crezi că i se cuvine fără a te pierde pe tine însăți! Este decesul unui monarh finalul unei epoci? Da, pentru că un cap încoronat nu este doar un lider politic, tot mai des nu. Tendința ultimelor două secole de a separa între dimensiunea ceremonial-simbolică a regalității și, respectiv, dimensiunea pragmatic-economică a guvernării a dus la retragerea familiilor regale de la butoanele puterii administrative spre o exprimare în domeniile filantropice, ale drepturilor omului, mediului, în sfere de nișă menite să completeze un discurs gestual echilibrant, moderator, inspirator. Regalitatea a devenit un test zilnic al artei de a călăuzi și relaționa fără pretenția de efecte imediate, însă cu speranța, ambiția, probabilitatea unor schimbări structurale de durată.

Monarhia ca instituție

            A devenit un refren confortabil de invocat ori de câte ori intrăm în criză de argumente faptul că monarhiile sunt reminiscențe constituționale ale unei istorii trecute și vor trebui înlăturate, una câte una, prin trecerea timpului și evoluția societăților umane. Cu toate acestea, statele care încă nu au adoptat republicanismul au niveluri ridicate de stabilitate economică, de organizare democratică și de respect al drepturilor omului. Atractivitatea acestora este una considerabilă pentru valurile de migranți, iar în rândul populațiilor locale gradul de susținere a monarhiei lasă foarte puțin loc eventualelor discuții despre abolire. Este regele/regina o „figură magică, aparte de ceilalți” (Vernor Bogdanor, 1995); este monarhia o „instituție antică, o relicvă” (Billing, 1992); un mit? Cum e cu putință ca, în plină epocă a egalitarismului, populismului și ecologiei sociale, să acceptăm, în state avansate socio-economic, familii privilegiate, întreținute doar pentru rolul lor ceremonial? Cum se împacă raționalismul modernist cu statutul acestor familii și, mai ales, ce au ele special în comparație cu liderii politici charismatici, poate înțelepți, poate eficienți în guvernarea lor?

Răspunsul îl găsim în studii puțin cunoscute la noi, în fostele state socialiste, dar de impact în Occident; studii sociologice, analize media, istorii sociale. Pe scurt, istoria merge foarte puțin în timp, până acolo unde apele s-au separat din pricina înțelegerii diferite a raționalismului iluminist. Unii au crezut că separarea de trecut, modernizarea trebuie să fie o ruptură, o reinventare din temelii, o negare a tot ceea ce fusese până atunci — iar aici avem în special regiunile rămase în urmă, și economic, și social; alții, spațiile vestice cu precădere, au adoptat raționalismul ca vector al reformelor, ca modalitate specifică de a cântări ce anume și cum trebuia inovat, păstrînd ceea ce reprezenta identitatea, rădăcinile, autenticul. Casele regale contemporane, adică supraviețuitoare acestui proces de reformă internă, au aceste conexiuni cu trecutul real, nu inventat, cu identitatea colectivă, cu valorile și au renovat la nivel procedural, al modului de promovare a principiilor și agendei socio-culturale, s-au adaptat constituțional și politic, dar au o continuitate. Ca urmare, națiunile contemporane sunt națiuni constituite prin continuitate — de regulă, acestea se află în statele-monarhii — și națiuni constituite prin ruptură de propriul trecut și inventarea unuia util. În primul caz, tocmai monarhia este considerată factor modernizator, în cel de-al doilea, eroi ai trecutului, istorii și narațiuni. În primul caz, regele e viu, are vizibilitate și facticitate, poate fi auzit, presa publică poze, relatări despre evenimentele pe care le organizează sau la care participă; în cel de-al doilea, sunt venerați eroi decedați, dispăruți sau doar „descoperiți” pentru ca povestea să meargă mai departe. Regele/regina este, dincolo de ritual, un actor dinamic care promovează reforme (constituționale, mai ales), care rostește discursuri, se căsătorește, are urmași pe care îi prezintă națiunii. În acest sens trebuie înțelese reacțiile multor britanici care văd în familia regală simbolul însuși al națiunii (Billing, 12). Această familie „reală” poate greși dar poate să își asume responsabilități; se poate adapta realității, reacționează la evenimente contemporane și interacționează direct cu societatea. În contrast, eroii istoriei sunt muți la provocările realității, putând fi „reconfigurați” după cum doresc politicienii și după cum e de folos propagandei naționaliste a momentului.

În corelație strânsă cu acest aspect este neutralitatea politică a unei case regale moderne. Practic, apariția partidelor politice s-a derulat simultan cu retragerea regalității din guvernare în domnie, în simbolistică și ritual. Sub acest aspect se subliniază mereu faptul că un lider politic, oricât de charismatic sau înțelept, reprezintă o parte a societății, o interpretare posibilă a lucrurilor, o opțiune culturală. Și, de regulă, este susținut de un partid sau o coaliție împotriva altora. Monarhia, în schimb, fiind neutră politic, neparticipînd în alegeri, dar bucurându-se de legitimitate din partea majorității/tuturor forțelor politice poate fi un factor de unitate națională și, de aceea, este și capabilă de a oferi și proteja identitatea culturală a societății în cauză. Elementul de stabilitate valorică, principială, decizională, ca model de comportament și soluționare a divergențelor, nu poate fi asumat decât de un subiect social de dincolo de opțiunile politice zilnice.

Cu siguranță, de aici provine și capacitatea de tolerare a inegalității între statutul familiei regale și cel al membrilor societății, anume din dorința de a păstra și proteja un model, o linie de orizont suficient de apropiată încât să fie credibilă, viabilă, un prototip viu al identității colective. Fără a problematiza prea mult, britanicii susțin că e suficient „să știm că ei sunt acolo” (Billing, 30), că familia regală există. Chiar încălcările de statut, disensiunile din familie, căsătoriile, dinamica internă a acestei familii demonstrează că ea este vie și că așteptările și valorile pe care le simbolizează există cu adevărat. De aici și străvechea nevoie ca biserica anglicană să aibă un cap „local”, vizibil, identificabil; de aici reticențele cu privire la integrarea europeană și, în cele din urmă, reușita Brexit — din nevoia de a menține „idolii” (vorba lui Bacon) aproape, cognoscibili, „la îndemână”. Poate nu e întâmplător faptul că și empirismul (cunoașterea prin atingere, prin validare imediată) a pornit tot din lumea engleză!

Întrebați cum ar fi viața lor fără monarhie, majoritatea britanicilor au declarat că ar fi oribil, că și-ar pierde identitatea, „am fi un alt stat american”, „am fi ca și celelalte națiuni, dar străini de noi înșine”. Chiar dacă majoritatea celor de azi nu se gândesc imediat la străvechea rivalitate franco-engleză, adversitatea față de republicanism, de bătăliile politice ale partidelor pe care nu le poate modera nicio forță morală superioară, față de frecventele schimbări de guverne sau chiar de președinți se simte în fiecare răspuns. „Regina reprezintă Marea Britanie” nu în sensul dreptului internațional, ci în cel al suprapunerii identitare între simbolul reginei și auto-percepția națională britanică. Iar consecința imediată este tocmai capacitatea acesteia de a conferi stabilitate și siguranță întregului sistem instituțional. Cercul se închide prin declararea „superiorității” națiunii britanice provenite tocmai din stabilitate, din ordinea internă care instituie limite experimentelor socio-politice, din respectul pentru tradiții care trebuie adaptate spre a supraviețui. Termeni precum unicitatea națiunii, factorul de admirație, atractivitate și chiar invidie resimțită de celelalte națiuni, ideea de exemplu civilizator au fost folosiți și chiar abuzați în ultimele secole, dar ei vorbesc explicit despre ce anume este monarhia britanică. Nu un rege anume, ci familia regală. Un rege este o persoană, familia reprezintă esența națiunii prin aceea că include mai multe voci ale aceluiași discurs identitar. De aceea a și fost posibilă numirea Regelui Charles III a doua zi după decesul suveranei, pentru a menține ideea de continuitate și pentru că monarhia britanică se vrea una cumva depersonalizată, des-centrată (Billing, 30).

Poate supraviețui monarhia într-o lume post-modernă, post-ierarhică, „post-divină, post-guvernare, post-război”? Unii tineri încearcă să se delimiteze ca într-un afront față de valorile părinților, dar vin convulsiile lumii globale moderne în care retragerea în identitatea națională încă mai poate fi o salvare personală. „Azi, monarhia trebuie să se adapteze unei societăți care nu mai venerează tradiția, cu atât mai puțin nu o socotește o sursă de legitimitate, unei societăți în care respectul nu mai reprezintă un factor important în politică” (Bogdanor, 303). Poate că lumea a devenit/devine seculară, dar faptul că, la nivel majoritar, societatea britanică are mare nevoie de o poveste frumoasă, cu prințese și uniforme militare, cu eleganța vestimentară și fascinația ritualurilor de la curte, a serbărilor deschise către public și a dezvăluirilor cu aer misterios din viața unor personaje atât de aproape și, totuși, atât de diferite, transformă instituția monarhiei într-un drog social necesar.

Elisabeth II

            A întrupat visul monarhic britanic peste șapte decenii. A străbătut vremuri tulburi și a rămas demnă, discretă, dar hotărâtă. A dominat o lume conservatoare, a bărbaților, atât acasă, cât și pe plan internațional, croindu-și un chip aparte și conferind un chip simbolului regal. A surâs cu blândețe și a negat ferm ori de câte ori a considerat că barca se înclina mai mult decât i-ar fi permis linia echilibrului scontat. A supraviețuit numeroaselor atentate la adresa vieții ei fizice, dar a împins dialogul politic în sfere greu de prevăzut, vizitând China comunistă, Rusia (1994) sau dominioanele din Commonwealth, deseori rebele. A adus încredere și înțelepciune într-o lume a orgoliilor și duplicității. Și ne-a lăsat drept zestre o interpretare de excepție a rolului regal. Dacă Diana Spencer a fost „Trandafirul Angliei” (Elton John), poate că Elisabeth II va fi percepută drept stejarul monarhiei, forța internă a unei mari puteri.