Duminică, 20 octombrie, Republica Moldova a dat examen la istorie și geopolitică. S-a dovedit a fi destul de dificil, așa cum anticipam, rezultatul final nefiind încă unul cu adevărat liniștitor. Mai exact, au fost organizate alegeri prezidențiale în care s-au înfruntat 11 candidați, respectiv un referendum vizând modificarea Constituției pentru a permite aderarea țării la Uniunea Europeană. Sigur că acesta ar fi putut fi amânat, Moldova aflându-se abia la începutul procesului de negociere a aderării. Dar impactul unui vot — prezumat a fi — covârșitor în favoarea aderării ar fi marcat semnificativ și competiția prezidențială și posibilitatea reformelor care vor trebui implementate în anii ce vin. Geopolitic vorbind, un asemenea vot ar fi avut o influență importantă asupra situației politice din Georgia — în care se luptă cu aceleași forțe  (mici) pro-europene și (masive) pro-ruse. În același timp, la nivel moral, ar fi fost un plus de energie pozitivă trimisă la Kiev, respectiv un semnal de alarmă pentru Găgăuzia și Transnistria — desigur, cu efecte greu de prevăzut.

Ceea ce știm la această oră, după numărarea tuturor buletinelor de vot, este faptul că actuala președintă, Maia Sandu, a obținut 42,45% în cursa prezidențială și se va confrunta în turul al doilea cu candidatul Partidului Socialiștilor, pro-rus, Alexandr Stoianoglo, care în primul tur a obținut 25.98% din sufragii. Spunem deocamdată căci în urma lui s-au aliniat, prin jocul voturilor, alți cinci candidați cu orientare (prezumtiv) similară, ale căror procente cumulate (în turul al doilea) vor da bătăi de cap taberei pro-europene. Votul pentru referendum s-a finalizat cu un scor de 50,46% în favoarea integrării, în condițiile în care ambele tabere acuză fraude, intervenții ilegale, presiuni asupra electoratului. Așa cum anticipam în precedentul material, de numele lui Ilan Shor se leagă suspiciunea de a fi trimis în Republica Moldova suma de 15 milioane de dolari, destinată celor dispuși să voteze negativ la referendum. Ceea ce se vede cu un ochi aproape liber este slaba (!) prezență la vot, de numai 51,41% în scrutinul prezidențial, respectiv 51,68 la referendum, în condițiile în care aceste rezultate ar fi avut puterea de a statua orientarea politică a Chișinăului pentru o bună perioadă de timp. Un scor de 65–70% în referendum ar fi avut aproape impactul unei decizii de politică externă, în timp ce peste 75% am fi avut consolidarea unei poziții clare a Republicii Moldova. Dar, pentru așa ceva, ar fi fost necesară și o prezență la vot pe măsură. Știm, din analiza a numeroase alte alegeri și referendumuri, faptul că la o mobilizare de până spre 60% avem de a face cu electoratul conservator, disciplinat, obedient. El votează întotdeauna în prima parte a zilei, cu tabăra care se opune schimbării. Am văzut în presa românească de duminică un „wishful thinking”, adică relatarea a ceea ce mai curând ar fi fost de dorit, nicidecum a realității din teren! Știm, de asemenea, că la orele după-amiezii ies la vot reformiștii, iar seara impresionează cu cozile lungi de la secțiile de votare. Le-am văzut și acum. Studenții basarabeni din România s-au mobilizat exemplar, începând votul încă de la prima oră. Dar nu a fost suficient! Rezultatul de 50,46% în favoarea proiectului european spune multe despre (in)cultura politică din Republica Moldova, cu precădere din zonele rurale. Înainte de orice, se impune o avertizare. Oricâtă propagandă ar face cineva, oricâtă presiune, un electorat cu minte limpede, cu o solidă așezare în propria-i identitate și, implicit, agendă politică, nu are urechi să audă. Niciun fel de propagandă! Cu cât influențele străine sunt mai pronunțate, mai eficiente, cu atât avem semnul unei slabe înțelegeri a fenomenului în interior, semnul absenței dialogului social, unei foarte slabe educații civice. Dacă la aceasta adăugăm și poziția geografică a Republicii Moldova, poziție asupra căreia vom reveni, devine extrem de clar că populația cu drept de vot trăiește într-o nebuloasă conceptuală. Tinerii și o bună parte din populația urbană care a avut deja ocazia de a călători în Europa și a face comparații au o opțiune clară, hrănită de aspirații sau depresii personale. Ceilalți, cu precădere oamenii din zona rurală, din Găgăuzia și cei ce nu au avut cum sau de ce să călătorească ori au făcut-o doar până la Moscova au, de asemenea, o opțiune clară. Dincolo de toate filosofiile lumii, este vorba despre autoconservare, despre sentimentul de securitate personală, așa cum îl percepe fiecare. Menținerea, consolidarea, promovarea unui stil de viață, a valorilor și normelor care cer cât mai puțin și oferă mai mult în acest domeniu strict personal. Aici este de lucrat, mai ales că segmentul electoratului indecis este foarte limitat în acest tip de state. Vorbim despre țările sau societățile aflate pe, ceea ce Samuel P. Huntington a numit liniile de falie ale civilizațiilor. Este vorba despre acele arii în care se întâlnesc, arareori pașnic, două lumi radical diferite, două lumi cu valori și priorități contradictorii. „Aceste conflicte tind să aibă o particularitate, anume faptul că ele nu implică adânci probleme ideologice sau politice de interes direct pentru non-participanți, cu toate că din ele se pot ivi îngrijorări pentru grupurile din afară. Ele tind, de asemenea, să fie vicioase sau sângeroase, până ce problemele fundamentale de identitate constituie miza.” (Huntington, 375).

Moldova și propria-i istorie

Unde ne duce problema aceasta? Ea ne obligă să recitim măcar o istorie scurtă a Basarabiei/Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești sau cum s-a mai numit. Să vedem cum, în ultimele două secole, populația aceasta, oricum aflată la periferia schimburilor economice și informaționale ale lumii moderne, a stat sub presiunea istoriei și a alternanței dominațiilor politice. Ceea ce este mai grav — și nu se prea pune în discuție azi — este mutarea forțată de populație, derulată de succesivele guverne de la Moscova. Indiferent că vorbim despre finalul secolului al XVIII-lea, despre miezul celui următor sau despre sinistra perioadă stalinistă, băștinașii au fost deportați, de regulă în Siberia și nordul Kazakhstanului de azi, iar în locul lor au fost aduși etnici din acele regiuni. Cum e și firesc, aceștia nu cunoșteau nici limba, nici tradițiile moldovenești, nici nu aveau vreun interes în acest sens. În calitate de coloniști aduși de putere, ei au primit, la rândul lor putere, locuințe și o oarecare marjă de influență, astfel încât puterea să se poată baza pe ei, iar ei să considere noua lor situație una mult superioară a ceea ce abandonaseră acasă, spre a nu fi tentați să se întoarcă. În schimb, istoricii oferă cifre greu de digerat referitoare la numărul moldovenilor deportați, împușcați, înfometați, supuși la munci istovitoare tocmai spre a le drena energiile care i-ar fi putut readuce acasă. Dincolo de drama umană, individuală sau comunitară, deloc de ignorat, întrebarea este ce fel de valori, cultură politică, mentalitate aveau și au perpetuat noii locuitori? Cu siguranță, nu una europeană, nu una modernizatoare. Prezumăm că ar fi avut aceeași credință creștin-ortodoxă, deși documentele istorice vorbesc rar despre aceasta. Fiind în slujba unei puteri care profețea ortodoxia, dar practica antireligia, e firesc să-i bănuim de a fi îmbrățișat o asemenea poziție. Mai cu seamă pe cei veniți în a doua jumătate a secolului trecut. Ca urmare, orice efort, mesaj, discurs cu țintă identitară lovește în această populație ca în perete. Pentru ei, Republica Moldova nu este o casă, un cămin, o moștenire culturală, ci un loc de muncă, o poziție socială, posibil o formă de orgoliu împlinit. Pentru ei și urmașii lor Moldova e o sinecură. În conflictul identitar avem de-a face cu grupul băștinașilor, care încearcă să afirme, să promoveze ceea ce se mai poate din cultura locului, și grupul coloniștilor, care are nevoie de „angajator” pentru a-și continua exercițiul social așa cum au fost educați și antrenați. Nici măcar nu este conflictul a două identități culturale, ci între două ideologii. Aici, linia de falie desparte moștenirea culturală de sarcina de partid. Desigur, multe decenii, această sarcină viza un soi de „cancel culture”, anularea culturii locale pentru ca societatea să devină vulnerabilă, manipulabilă, utilizabilă. Scopul acestor politruci era deznaționalizarea sub eticheta promovării națiunii. Aici e motivul pentru care, spuneam mai sus, că populația locuiește într-o nebuloasă conceptuală. Și atunci, așa cum s-a salvat, biologic, atâta amar de vreme, renunță la a mai întreba, la a raționa și preia discursul politic gata fabricat.

La această oră, deznaționalizarea pare o glumă. Similar, ideologia și-a pierdut atractivitatea odată cu scăderea puterii financiare și cu influența administrativ-politică. Ceea ce rămâne este acea întoarcere în confortul personal, eliberat de riscuri și noutăți, dar mobilat cu familiarisme, glume ieftine și stereotipuri desuete. Pe un asemenea fundament (?) socio-psihologic a venit referendumul și (bau-bau-ul) integrării europene. Iar aici, apele se despart furtunos în Republica Moldova, între generații, inițiativă personală, mobilitate, abilități și domiciliu. Cum e și firesc, coloniștii au fost mai eficienți în mediul rural, cu o populație mai săracă și, la propriu, ruptă de orice sursă de informații. În Chișinău și, parțial, în nordul țării, mobilitatea a fost mai pronunțată și informarea a venit de la sine.

Europa și integrarea europeană

            Ce înseamnă Europa în acest context? Pentru mulți, este semnul salvării. Să ne amintim că numeroase generații de tineri educați în România s-au trezit cu refuzul autorităților de la Chișinău de a le recunoaște diplomele și a-i accepta pe piața muncii. Pentru mulți, deja obișnuiți cu cerințele și chiar cu neajunsurile Occidentului, Europa este ruptura de istoria părinților și bunicilor lor, o lume care, chiar dacă extrem de imperfectă, este de preferat. La polul opus, Europa este dincolo de hotarul satului. O știm din basme, locul nefast, al duhurilor rele, al spaimelor și negurilor. Nici nu e nevoie de propaganda Kremlinului spre a alege lumea protectoare a satului tradițional.

Mulți s-ar întreba contrariați cum e asta cu putință azi, în era internetului? Să le spunem două lucruri. Primul, internetul aduce informații, dar fiecare individ își selectează ceea ce dorește să știe, să înțeleagă, ceea ce e pregătit să accepte. Doi: să privim în România (Ungaria, Slovacia, Austria). Ce rată mare de suport pentru UE aveam la ceasul integrării și, cu toate drepturile și libertățile, cu toate informațiile și cu toți amicii care călătoresc și povestesc, avem azi o cotă alarmantă de populație eurosceptică, contestatară pe fond, fără argumente, fără propuneri. Doar cu o teamă ivită din necunoaștere și din riscul eșecului personal.

Așadar, Europa este o necunoscută. Practic, ea nu există, Europa reprezintă ceea ce ne imaginăm, ceea ce așteptăm sau dorim să facem. Puțin sau mult, Europa își modifică silueta în funcție de raportarea noastră la ea. Câtă vreme politicieni din România (UE) se dovedesc incapabili să răspundă la întrebări punctuale despre funcționarea UE, iar juriștii o ignoră premeditat, vom spune că procentul de 50,46% în favoarea integrării europene a Moldovei este unul bun spre foarte bun. Contextual vorbind! Și vom adăuga faptul că această cifră este înșelătoare. Cu, dar mai ales fără Maia Sandu președintă, procentul de 50,46% se va evapora în absența unei educații continue pro-europene, a unor politici adecvate, a reformelor implementate în cel mai scurt timp. Am avut și noi un referendum aprobat și niciodată pus în practică! Cei ce vor să dea lecții, să nu uite aceste „detalii”.

Ca urmare, ce este Europa, dacă ar fi să „traducem” în dialect moldovenesc? Poate fi o ieșire din labirint. Acesta e răspunsul maximal. O ieșire/evadare din istoria care i-a fost potrivnică sute de ani și o reintrare în circuitul în care au visat domnitorii ei să o ducă. Dacă ne amintim de vorbele lui Ștefan cel Mare cum că „turcii sunt mai credincioși cuvântului dat decât creștinii”, povestea se șifonează. Ajungem, inițial, în Găgăuzia, acolo unde 94,84% au votat negativ la referendum. Dar în vremea domnitorului opțiunea pro-europeană era mai mult de domeniul filosofiei istoriei decât a pragmatismului politic. Azi, Europa, prin tot ceea ce îi poate oferi Moldovei, este o alternativă. Deloc ușoară, deloc la îndemâna majorității celor ce au rămas în Republică — din teamă, din lipsuri, din comoditate. Moldova are mai multă nevoie de Europa decât Europa de Moldova, iar acest detaliu trebuie bine ținut minte. Prin realegerea Maiei Sandu, reformele ar putea continua — în ciuda presiunilor externe — și ar putea apropia Moldova de Europa. În caz contrar, Moldova s-ar putea împiedica singură în nămolul incertitudinilor, al spaimelor și al abuzurilor externe.

Referendumul acesta nu este un capăt de drum, el poate fi un început și depinde enorm de configurația clasei politice, de prestația acesteia și de modul în care va ști să învingă, în fiecare alegător, teama de schimbare. Liniile de falie sunt profunde prin natura lor, iar opțiunile civilizatorii cer anduranță, hotărâre și continuitate.