Cum va arăta lumea după coronavirus ? Dar când va începe cu adevărat acel „după” ? Va începe la 15 mai, când se estimează că mai multe măsuri restrictive impuse prin ordonanţe militare vor fi ridicate ? Pandemia va fi oprită de vara care vine ? Vom avea un al doilea val iarna viitoare şi apoi un al treilea val ? Vom avea un vaccin măcar în 12-18 luni ? (Pentru SARS, apărut în 2002-2003, nu avem un vaccin nici astăzi.) Numai întrebări, prea puţine răspunsuri. Care este tratamentul adecvat, sigur pentru cei infectaţi cu SARS Cov 2 ? Autorităţile medicale nu au încă nici un răspuns, în afară de contestarea tratamentelor propuse de practicieni, cum e cel al dr. Didier Raoult, bazat pe hidroxiclorochina şi azitromicină.
Vom putea vedea mai clar în viitor dacă vom reuşi să comparăm corect actuala criză mondială cu cele care au precedat-o. Se poate compara criza generală care se anunţă cu cea a subprimelor, a imobiliarelor din 2008-2009 ? Din câte se ştie până acum, violenţa crizei în curs e de la dublul până la cvadruplul celei de acum zece ani. Întregi sectoare ale economiei sunt sau vor fi puse la pământ pentru ani buni. Construcţia de avioane şi construcţia de automobile (Germania are o mare problemă !) sunt deja foarte afectate, industria turismului nu-şi va reveni mai devreme de doi-trei ani, poate mai mult, hotelurile şi restaurantele rezistă greu fără turism, ca şi transporturile aeriene. Vorbim, de fapt, despre schimbarea pentru multă vreme, ireversibilă poate, a unui mod de viaţă.
Nici compararea crizei economice care abia începe (în Statele Unite, în doar ultimele trei săptămâni, 16,7 milioane de oameni, adică 10 % din mâna de lucru, au intrat în şomaj) cu cea din 1929-1933 nu pare a fi prea pertinentă. Lumea de azi e foarte diferită de cea din prima treime a secolului trecut. Criza din 1929-1933 e cunoscută ca una de supraproducţie, cea actuală s-ar datora volumului datoriilor, banilor fictivi, lipsei de acoperire a banilor în valori materiale reale. De-acum, întoarcerea la etalonul aur (şi argint) e inevitabilă. China şi Rusia au cumpărat masiv aur în ultimii ani. Toate ţările responsabile s-au străduit să-şi repatrieze aurul din depozite externe, inclusiv guvernele Liviu Dragnea. Şi, desigur, sunt şi alte valori, capodoperele (pictură, sculptură, mobilier, cărţi vechi, bijuterii…) şi creaţiile geniului uman în general. Sau stocurile strategice de petrol.
Din câte ştim până azi, şi ştim destule, singura comparaţie care se poate susţine pentru perioada de după coronavirus (care poate începe abia peste vreo doi ani) este cu perioada de după cel de-al doilea război mondial. Urmările crizei actuale pot fi la fel de întinse ca acelea din 1945-1950. Ce s-a întâmplat atunci ? Au căzut imediat toate guvernele ţărilor învinse, dar nu numai. Mâine, după epidemie, aproape toate guvernele, cu câteva excepţii cunoscute (China, Rusia, India, Coreea de Sud), riscă să fie declarate învinse de coronavirus. În Europa de Est, Uniunea Sovietică de atunci a extins revoluţia comunistă proprie. România a avut începând din 1945 guvernul Dr. Petru Groza şi cele care i-au urmat, cu Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc. În decembrie 1947 a abdicat regele. Pentru vreo 50 de ani, în toată Europa de Est, lumea nu a mai fost deloc aceeaşi.
E, poate, prematur (dar e şi urgent să ne proiectăm viitorul !) să avansăm o asemenea comparaţie. Dar cei mai dotaţi, mai profunzi analişti ne anunţă zilnic că lumea de mâine nu va mai semăna cu cea de până în 2019. Probabil, intrăm cu adevărat în secolul XXI, despre care nu ştim mare lucru. Deci, cum va fi lumea de mâine?
În primul trimestru al anului 2020, de pe pieţele mondiale s-ar fi evaporat vreo 25 000 de miliarde de dolari. Planurile de ajutor, de intervenţie, de mii de miliarde ale SUA, ale UE, ale ţărilor bogate în general nu suplinesc mai mult de vreo cincime, poate cel mult un sfert din sumele deja dispărute. Bursele şi-au regăsit exuberanţa la începutul lui aprilie, ronţăie vesele banii veniţi de la băncile centrale. Dar cât va ţine veselia primelor săptămâni din aprilie ? În plus, asistăm la o naţionalizare involuntară, care nu-şi spune numele, a băncilor şi a marilor întreprinderi. În SUA procesul este mai avansat, dar, târâş-grăpiş, vine şi UE din urmă. Se tipăresc şi se vor tipări bani la nesfârşit şi se va cumpăra o bună parte a economiei, cea atinsă de criza coronavirus. Pentru că sunt şi companii, dintre cele foarte mari, care rezistă foarte bine.
La prima vedere, îţi vine să zici că economiile occidentale, SUA şi UE, preiau masiv modelul chinez. Sau modelul sud-coreean, cel al marilor conglomerate („chaebol”-uri). Sau cel rus (capitalism de stat, oligarhie cu spectacol de alegeri democratice). Cam la fel ca în Ucraina şi în România. Cu diferenţa netă că România are o dictatură ascunsă, în civil, care a vândut ţara ca să-şi protejeze propria piele. Într-un articol din 2014 care circulă mult în aceste zile pe reţelele de socializare, site-ul Riscograma făcea o comparaţie între SRI şi echivalentele sale din lumea occidentală. Cei 12 000 de angajaţi SRI echivalează cu cei 2 641 din Germania, adunaţi cu cei 3 300 din Franţa, adunaţi cu cei 3 196 din UK, adunaţi cu cei 1 600 din Italia şi tot n-am ajuns la 12 000 ! Dacă e adevărat, cum am putea interpreta aceste cifre? Avem noi nevoie de 10 până la 20 de agenţi care să facă munca unui agent din ţările citate? Atât de incompetenţi sunt ai noştri? Sau avem familii întregi, triburi angajate pe munca unui singur agent profesionist? Ce putem noi spera după coronavirus dacă aceste cifre sunt cel puţin parţial adevărate? Nimic, absolut nimic. Merită să ne mai întrebăm de ce se înghesuie mii şi mii de români pe Aeroportul Avram Iancu din Cluj ca să plece în plină epidemie la muncă în agricultura din Germania sau Spania?
După mai mulţi experţi, statele-naţiune vor renaşte şi globalizarea va trece în planul doi cel puţin pentru o vreme. Adică Donald Trump, Viktor Orbán, Matteo Salvini, conducerea conservator-catolică poloneză, dar şi Vladimir Putin, Xi Jinping, Modi al Indiei sau Bolsonaro al Braziliei vor fi urmaţi şi de alţii. Nu e deja stabilit faptul că democraţia nu poate exista decât în statul naţional, iar marile uniuni (UE, de exemplu), „guvernul mondial” nu pot fi decât tehnocrate, deci nedemocratice?
După ce banii Rothschilds-ilor şi ducele de Wellington l-au învins pe Napoleon la Waterloo, centrul lumii s-a mutat la Londra. Imperiul Britanic şi pound-ul (lira sterlină) au făcut legea pe glob până în 1939. Între altele, în Franţa l-au impus pe anglomanul Napoleon al III-lea, cu al său baron Haussmann, care a restructurat Parisul, îndatorând ţara, au învins Germania în primul război mondial şi au forţat o pace dezastruoasă care a creat condiţiile pentru cel de-al doilea război mondial. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, banii cei mulţi au început să se mute la New York şi la Chicago. După cel de-al doilea război, prin înţelegerile de la Bretton Woods, SUA, care a câştigat războiul, şi dolarul au condus aproape discreţionar lumea până mai ieri. Banii cei mulţi, care sunt nevăzuţi şi fac legea, par să se fi mutat treptat, de câţiva ani, în China (împreună cu Hong Kong) şi în Asia în general. În India, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, Thailanda, Vietnam, Malaezia şi Indonezia.
Cele mai sumbre previziuni, în forma lor extremă, greu creditabile astăzi, anunţă prăbuşirea dolarului şi a FED-ului, a unei vaste arhitecturi de securitate, deopotrivă cu destrămarea euro şi a BCE, dar nu neapărat şi spargerea SUA sau UE. A fost oare pregătit Donald Trump de la bun început pentru această „mutaţie” istorică, cea a centrului banilor ? Aşa s-ar putea explica opţiunea sa pentru protecţionism şi suveranism, opţiune care a părut absurdă într-o primă instanţă pentru imperiul american hegemonic. Opţiunea lui Trump semăna neverosimil de mult cu cea luată prin Boris Elţin de a abandona Uniunea Sovietică în favoarea mult mai restrânsei Rusii.
Mandatul lui Donald Trump pare sabotat de o decizie economică istorică, aceea a mutării centrului economic al lumii în China. Atâta doar că Imperiul de Mijloc, prin tradiţia sa multimilenară, nu are vocaţie de cuceritor. Decât în comerţ şi în economie. China şi-a dus războaiele doar în interiorul graniţelor imperiale. Şi extraordinara civilizaţie chineză este pe cât de bogată şi întinsă, pe atît de modestă şi de cuminte. Aşa să arate oare viitorul? Modest şi cuminte?
