Copiii se jucau nestingheriți pe câmpul întins de la marginea dinspre nord a orașului de câmpie, vocile lor auzindu-se destul de rar, de parcă ar fi vorbit în surdină. Din timp în timp, trăgeau cu ochiul către blocurile înalte, de zece etaje, răsărite în ultimii ani în vecinătatea lor. Aici, unde cândva — cu mai puțin de zece ani în urmă — era un imens teren viran, pe care, primăvara, doar atunci, înfloreau, cumva miraculos, flori roșii de maci, pentru că nimeni nu le cultivase înadins… Atunci, totul devenea spectaculos, florile acestea de un roșu aprins schimbând complet peisajul dezolant, sordid de-a dreptul, oferit de spațiul uriaș din jur.
Privirile celor patru copii, nu mai mari de unsprezece ani, căutau mereu siluetele blocurilor de locuințe din simplul motiv că acolo locuiau ei înșiși. Ceva din imensitatea acelui teren gol încă, în pofida construcțiilor deja apărute pe o parte din el, îi făcea pe puști să nu se simtă întru totul în siguranță acolo. Cumințenia amurgului nu făcea nici ea notă discordantă cu serenitatea degajată de jocul lor, astfel încât, deși se făcuse ora opt seara, băieții nu dădeau vreun semn că se vor întoarce curând la casele lor. Jocul pe care îl practicau acum era un fel de-a v-ați ascunselea, o formă mai aparte a acestuia, de vreme ce doi dintre puști numărau cu voce tare cu fața spre unul dintre copacii din apropierea lor, iar ceilalți doi căutau să se ascundă undeva în tufișurile, deloc îndepărtate și ele. Abia terminaseră numărătoarea cei doi băieți pe post de iscoade, și începuseră căutarea tovarășilor lor, când, deodată, liniștea locului fu spartă de un strigăt puternic și încremenitor.
Apoi, vocea care-i aparținea unuia dintre copiii care căutaseră să se ascundă se auzi cumva scremută, dar totuși stridentă, mai ales că băiatul alerga cu putere către ceilalți puști, speriați și ei de țipătul colegului lor de joacă.
„E cineva mort acolo, în tufișurile acelea, cred că e vorba de o fată sau de o femeie, nu știu exact”, strigă, în acea clipă, puștiul către ceilalți. Pe fața lui, smeadă și extrem de plăcută, de altfel, se vedea limpede frica crescând tot mai adânc, care-l făcea să pară, dintr-o dată, un om bătrân, la propriu.
Ceilalți copii îl priveau uluiți și cuprinși de spaimă, în aceeași măsură, deși ei nu văzuseră cu ochii lor grozăvia: fata moartă, legată cu sfoară și închisă într-un sac mare de plastic, de culoare neagră, folosit special pentru depozitarea gunoaielor menajere.
Singurul lor gest a fost, apoi, imediat după ce s-au încumetat, totuși, să meargă, toți patru, către locul unde zăcea fata moartă, să fugă cât avea să-i țină picioarele spre casele lor, fără să mai privească vreo clipă înapoi.
La puțină vreme, liniștea avea să fie tulburată, de astă dată, de sunetul sirenei unei mașini de poliție, care gonea cu viteză spre câmpul întunecos de acum și acoperit de sentimentul pericolului și al morții iminente.
Primul care a ajuns la fața locului a fost un comisar de poliție trecut puțin de treizeci ani, ce se găsea în mașina de serviciu, nu departe de cartierul cel nou, de la marginea nordică a orașului. Omul auzise prin stație vocea operatoarei de la numărul de urgență, care le cerea colegilor ei, aflați la muncă în acea seară, să verifice apelul cu pricina.
Când a ajuns la locul crimei, pentru că, e limpede că despre așa ceva era vorba, tânărul ofițer a constatat că fata din sacul închis la culoare nu avea mai mult de 16 ani. Pe gât i se vedea limpede urma de sugrumare, iar pe chipul ei zări imediat pete albăstrii, care erau consecința asfixiei mecanice care-i cauzase moartea.
La scurtă vreme, au ajuns la fața locului și alți doi colegi de-ai lui, criminaliști, alături de o ambulanță și de medicul legist ce avea să constate, oficial, decesul fetei.
Trei luni mai târziu, ofițerul de poliție care a ajuns primul la locul crimei avea să afle, în mod oficial, deși nu se ocupase el de ancheta derulată în tot acel timp, cine era criminalul adolescentei găsite pe câmpul de la marginea orașului din câmpie.
Primise dosarul cazului de la colegii săi de la Omucideri și tocmai se pregătea să dea ultima pagină a acestuia, când, tresărind cuprins de un fel de aer cu iz polar, citi următoarea frază, în fapt confesiunea din urmă a autorului crimei: „Atunci am realizat că mă va părăsi a doua zi, fără nicio urmă de tristețe și de căință! Aceea a fost clipa când am luat hotărârea să o omor, fără nicio urmă de căință, la rândul meu. Poate doar cu o fărâmă de tristețe, cauzată, probabil, de tinerețea ei, pe care decisesem să o suprim fără întârziere!”.
Mai află doar că asasinul era un bărbat de aproape 50 de ani, arhitect de profesie, care fusese, cândva, prieten bun cu tatăl fetei moarte.