Biserica franciscanilor bosniaci din Piața Libertății, ajunsă ulterior sediul piariştilor, nu a avut o soartă prea bună și nici prea lungă. După bombardamentele de la revoluția de la 1849 și reparațiile de la 1855 a funcționat destul de bine până la plecarea călugărilor profesori în alt sediu, mai mare. Din 1891, armata va folosi lăcașul de cult ca biserică a garnizonei militare. Se pare că degradarea a început să lase urme pe biserica impozantă de stil baroc. Cât de serioase au fost, e greu de spus după mai mult de un veac. De vreme ce mai multe rapoarte au sugerat demolarea în detrimentul unei noi încercări de renovare, se poate crede că nu se mai putea salva nimic. Sau era o presiune a afaceriștilor locali ce aveau nevoie de spații pentru construcții mai mercantile? De fapt, cam în aceiași perioadă au dispărut ambele biserici centrale: Sfântul Gheorghe din piața cu același nume și biserica Sfântul Jan Nepomuk. Se voia dezvoltarea urbei și banul dicta (ca și acum) în defavoarea sufletului. Băncile, ce aduceau fonduri rapide, erau mai interesante decât ceva mai puțin profitabil.
Consiliul orașului dă o decizie de demolare în anul 1904. Din cripta mortuară din subsol au fost mutate 261 schelete ale unor personalități, călugări dar și militari care au apărat orașul pe timpul asediului armatei maghiare revoluționare . Cu acest prilej, sunt mutate la cimitir și rămășițele pământești ale Johannei (Jeanette) von Honrath, soția comandantului Karl Grath, ce a fost muza genialului L.W. Beethoven. Demolarea efectivă a avut loc în anul 1911. Și destul de repede începe șantierul următoarei clădiri ce va ocupa același loc. Palatul este dat în folosință în anul următor, 1912.
În colțul de nord-vest a Pieței Libertății, puțin retrasă de la aliniamentul stradal, apare o clădire impozantă și foarte sobră. Câteva elemente o scot în evidență ca fiind o lucrare a unui maestru al arhitecturii de început de secol XX. Volumetria este foarte armonioasă, în consonanță cu împrejurimile. Cu toate că este cea mai înaltă clădire a pieței, nu încalcă o regulă a bunului simț, aplicată pe timpuri. O nouă clădire adăugată unui ansamblu urban nu trebuia să treacă cu foarte mult peste înălțimea medie a vecinătăților locului. Azi se pot vedea exemple nefericite de blocuri de zece etaje lângă imobile de unul sau două niveluri. Cu un secol în urmă, din respect față de meserie, nici un meșter nu ar acceptat o astfel de barbarie.
Armonia clădirii se vede și în echilibrul dintre cele două laturi inegale. Dar cel mai mult atrage atenția acoperișul masiv, cu mansardă înaltă și bogat ornamentată. Aceste elemente sunt deja suficiente pentru a recunoaște amprenta artistică a celui ce a fost ani de zile arhitectul șef al orașului, Székely László.De altfel, artistul a avut o prolifică activitate și este autorul celor mai multe din palatele reprezentative ale orașului. Într-o viață nu foarte lungă, a reușit să creeze un stil aproape propriu Timișoarei, de cladiri masive dar elegante, ce rămân distinct în memorie și nu pot fi confundate.
Clădirea are subsol, parter și trei etaje pe cea mai mare parte. Pe un mic tronson aflat chiar pe colț se mai află și un al patrulea etaj. Acest nivel se încheie cu un turn elegant metalic ce are un rol strict decorativ fiind lipsit de valențe practice. În zilele noastre, are încă un rol nedorit. Este veșnica sperietoare a celor mai slabi de înger, ce se tem de o iminentă prăbușire. Este o permanentă mirare că încă mai rezistă pe poziții. Oricine se depărtează suficient poate observa cu ochiul liber înclinația periculoasă către exterior. Un meșter fără mult har a încercat o oarecare reparație. De fapt a rezultat o cârpăceală nedibace. A mai astupat câte ceva din găurile turnului cu o tablă ordinară ce se vede de la o poștă că a fost adaugată fără rost. Nici măcar nu s-a încercat o vopsire a încropelii, ca să aibe o singură culoare comună.
Cum am mai pomenit, toată clădirea monumentală are o culoare gri închis ce a fost cândva, poate, elegantă dar acum dă măsura neglijenței fără margini. Astăzi este un cenușiu murdar ce parcă ar vrea să ascundă totul sub masca anonimatului.
Dar nu a fost așa dintotdeauna. Comanda pentru palat a venit de la o asociație de oameni de afaceri ce voiau o investiție serioasă și temeinică ce va dăinui peste foarte mulți ani. Aici a fost de la început pregătit locul pentru a fi sediul Băncii Generale Ungare de Credit (Magyar Általános Hitelbank). Un etaj era destinat birourilor de închiriat diverselor firme comerciale și unor avocați de succes, ce aveau nevoie de birouri arătoase în centrul burgului. Iar după un obicei al timpului, etajele superioare erau destinate apartamentelor de locuit, pentru cine putea să-și permită sumele deloc mici.
Intrarea somptuoasă de pe latura sudică a clădirii este flancată de două coloane canelate ce aduc un aer de clasicism. La etaj, tot în dreptul intrării, ies in evidență două basoreliefuri ce simbolizează munca industrială și cea a câmpului prin două personificări umane cu uneltele specifice alături. Se pot observa simbolurile universale ale efortului: ciocanul, roata dințată, spicele ori stupul de albine. Palatul, în întregul său, este tributar stilului istoricist cu elemente de secession foarte temperate, ce nu sunt deloc flamboiante ca la alte lucrări ale maestrului. Sobrietatea este nota dominantă. Chiar și elementele de decor sunt mai subtile și mult estompate. Din cele nouă balcoane ce apar pe latura principală a imobilului ies în evidență cele trei de pe colț. De la etajul doi în sus merg în ordine descrescătoare către turn conducând privirea. Efectul estetic era evident la proiectare. Dar, din păcate, acum întăresc senzația de teamă. Rugina macină fierul neprotejat și până la un dezastru nu lipsește mult. Așa cum prin anul 2000 au căzut bucăți masive de la streașină pentru care a fost nevoie de intervenția pompierilor.
La parter, ferestrele foarte largi si luminoase erau aparate de grilaje ornamentale, dar foarte solide, necesare celor ce lucrau cu sume imense de bani. Aceste gratii există în mare parte și acum dar taiate și schilodite după bunul plac al diverşilor locatari ce s-au perindat.
Banca venea ca o necesitate pentru accelerarea afacerilor ce au explodat la începutul secolului XX. Se adresa în egală măsură persoanelor particulare cât și firmelor ce doreau fonduri pentru o eventuală dezvoltare. Creditele erau și atunci, ca și acum, un rău necesar unei economii sănătoase, ce voia să treacă într-o etapă superioară.
Anii au trecut. Naționalizarea venită după anul 1948 a dorit o uniformizare a tuturor imobilelor. Nu mai era nevoie de bănci impozante. La parter a apărut în jurul anului 1950 un magazine alimentar devenit repede celebru. Purta caraghiosul nume de Gostat. Pentru tineret asta nu spune nimic. Era o prescurtare după moda sovietică a așa ziselor gospodării de stat spre deosebire de tot atât de celebrele cooperative agricole, ce erau, se spune, ale țaranilor cooperatori. Oricum la acest magazin se puteau găsi, cu coada obligatoarie, produse puțin mai calitative, venite de la fermele de la Giarmata. După anii 80, calitatea a dispărut și de aici dar cozile au rămas, chiar mai mari. După privatizările bezmetice de după anii 90, în același loc a apărut librăria Diverta, ce a impus un nivel de comerț civilizat cu papetărie și carte. Dar cum nici cartea nu mai este marfă vandabilă, din nou s-a schimbat profilul locului. De data asta a apărut o cafenea. Poate va avea o soartă mai bună.
La aspectul neîngrijit al palatului contribuie degradarea firească a timpului scurs dar şi elementele de reclamă stridentă adăugate ca nuca în perete de neaveniți. Reclame în culori stridente agresează privirea și simțul estetic. La etajele superioare se află un post de radio celebru și drag timișorenilor dar ce și-a lăbărțat o imensă reclamă stridentă, iluminată cu neoane, ce atrge și mai mult atenţia asupra turnului buclucaș ce amenință de mulți ani să cadă.
Din fostul ansamblu monastic pe strada Emanuil Ungureanu a mai rămas în picioare de aproape trei sute de ani o altă componentă. Spre deosebire de biserica ce nu mai există şi de mai noua sa vecină, palatul bancar decazut la rolul de bloc de locuințe, a avut o soartă total diferită. Este mult mai scundă, cu doar un etaj, nu iese în evidență prin nimic deosebit. Are linii simple, fără decorațiuni. Ferestrele dreptunghiulare egale nu sunt încadrate de elemente suplimentare. În schimb, este îngrijită. Fațada renovată recent atrage privirile prin aerul de curățenie a culorilor pastelate folosite. Nici înainte nu era foarte vizibil degradată la exterior. Ca un element de interes, pe peretele de la etaj se vede o ghiulea încastrată în zid. Legenda spune că ar fi rămas acolo de la asediul din anul 1849. Dar există și voci mai realiste ce spun că ar fi fost adăugată ulterior doar ca element de decor. Cert este că nu e singulară, la clădirile vechi mai sunt câteva cazuri de ghiulele vechi vizibile în ziduri.
Dar la această reparație din vara lui 2016 au dispărut mai multe plăci de la parter ce aminteau de diferite personalități. Una din ele pomenea de scriitorul Ioan Slavici ce a absolvit câteva clase la școala piaristă între anii 1865-1867. O altă placă era un omagiu profesorului de muzică Ladislau Csizmarik ce a pregatit generații de elevi talentați. El a pierit tragic, fiind împușcat la revoluția din 1989. Iar o a treia placă menționa pe scurt câteva date despre istoricul mănăstirii școală. Mai există o mică speranță că aceste amintiri nu au fost distruse și se vor instala înapoi pe ziduri.
Clădirea propriu zisă a claustrului mănăstirii școală își duce mai departe destinul de a educa tinerii. Construită între anii 1716 și 1736, aproape de la început s-a adresat educării tineretului. După plecarea piariștilor la noul lor sediu, fosta mănăstire a intrat în patrimoniul primăriei şi a devenit lăcașul conservatorului comunal, numit „Şcoala orăşenească de muzică”. Această instituție de învățământ a funcționat la diverse nivele până în anul 1962, când se transformă în „Școală Populara de Artă” ce se adresa tuturor vârstelor, cu oferte variate: teatru, canto clasic și popular, arte plastice, balet. Înainte de 1989 aici se puteau învăța inclusiv limbi străine. Deși nu se poate compara cu un conservator de muzică, cei care au absolvit aici au obținut premii la prestigioase concursuri naționale sau internaționale.
Actualmente, în clădire îşi desfăşoară activitatea centrul de creaţie populară şi ansamblul folcloric „Banatul”. În curtea interioară şi în spaţiile din interiorul clădirii se mai păstrează câte ceva din atmosfera de epocă: încăperi destul de mici de odinioară, bolţile arcuite şi scara veche. Curtea interioară nu este de dimensiuni uriașe dar adăpostește o scenă deschisă ce permite spectacole în aer liber. Câteva ediții, chiar și teatrul maghiar de stat a desfășurat aici stagiuni de vară ce umpleau un gol în perioada vacanțelor lipsite de activitate culturală.
Centrul de azi moștenește Școala Populară de Artă. Acum are ca rol principal coordonarea, cercetarea și conservarea vieții culturale tradiționale din zona Banatului, respectiv din arealul etnofolcloric al județului Timiș.
Aici au activat și învățat pe cursanții de diverse vârste, de la copii la vârstnici, profesori cu cariere în muzică (Ion Deatcu — primul director al Școlii de Artă, Achim Penda, Sava Ilin, Costel Mihăescu, Iosif Hellman, Marieta Grebenisan, Ioan Odrobot, Gelu Stan, Pavel Roșu, Delia Musunea, Iacob Ochsenfeld, pianista Stella Dinulescu — fostă prim solistă la Filarmonica Banatul și la Opera Națională Română Timișoara), în coregrafie (Ionel Marcu, Mara Cărăuș, Petru Pilu, Marcel Botscheller, Emilian Dumitru, Ciprian Cipu), în arte plastice (Iulia Dinescu, Xenia Eraclide Vreme, Simion Lucaciu, Dumitru Bașu, Susana Fântânaru), în teatru, cu artiști ai Teatrului Național Timișoara (Mircea Belu, Emil Reus, Diogene Bihoi, Dan Radu Ionescu).
Faima școlii este purtată peste hotare în multe turnee prin Italia, Spania, Franța, Serbia, Ungaria, Belgia, Bulgaria, Cuba, China.
