Se știu destul de puține date despre orașul nostru din perioada în care a fost cetate otomană. În Timişoara se afla încartiruită tot timpul o puternică garnizoană militară. În ciuda faptului că aici își avea sediul adminstrativ vilayetul bănățean și de aici conducea treburile provinciei un beilerbei, cu rang înalt de pașă sau uneori chiar de vizir, orașul nu era foarte dezvoltat și nu avea foarte multe facilități ale unei localități moderne. Casele mici și înghesuite, rareori cu câte un etaj, erau în majoritate din lemn sau din alte materiale destul de perisabile. Incendiile făceau deseori ravagii în cartierele oamenilor umili. Străzile, după cum au dovedit ultimele cercetări arheologice, erau destul de întortocheate și strâmte.
Odată cu schimbarea stăpânirii de după războiul din 1716, austriecii, renumiți pentru organizare și meticulozitatea cu care se ocupau de toate detaliile, au găsit aici un târg devastat de asediul prelungit. Poate că în afară de clădirea castelului nu a mai rămas nimic de păstrat. Inginerii militari au hotărât că trebuie totul pus la pământ și ridicat un nou oraș, mai nou și străzi mai largi și după un plan mai apropiat de modelul european. Așa au apărut unghiurile drepte, până atunci necunoscute, după care se mărgineau cvartalele construite. Chiar și cursul râului a fost ordonat după un plan mai logic. Așa au apărut noile clădiri din materiale mai solide și având o coerență citadină.
Centrul vechiului oraș-cetate al Timișoarei nu era foarte extins față de proporțiile urbei de astăzi. Dar avea de la bun început o bună organizare și o trasare a tramei stradale după o rețea rectangulară atât de dragă spiritului german. Acest centru era format din cele trei piețe majore ce și azi, într-o formă apropiată, se pot vedea pe aceleași locuri. Sistemul format de cele trei locuri libere de construcții este un exemplu de rezolvări plastice şi stiluri arhitecturale diferite ce au dat o volumetrie destul de armonioasă. Suprafața diferită a celor trei piețe le-a dat câte un rol distict.
Piața Libertății de azi sau a Paradei (Paradeplatz) lega piața Domului de piața Sfantul Gheorghe ca o placă turnantă a circulației în burg. Și în zilele noastre își păstrează caracterul, prin continuarea axei nord – sud către piața Operei.
În piaţă se intersectează cele mai umblate căi de transport pietonal sau în comun ale locuitorilor Timişoarei. Pe aici se fac legăturile între cartierele situate în toate cele patru direcţii.
În actuala stație de tramvai atrage atenţia o clădire masivă, de un gri neîngrijit. Este maiestuoasă, trădează o mână de maestru de început de secol XX, dar inevitabil se observă și urmele degradării evidente. Mulți trecători grăbiți nu ridică ochii de pe trotuar. Dar cine are curajul s-o facă se crucește la vederea turnului elegant ce parcă stă să cadă. Este atât de evident înclinat către stradă încât pare o minune că încă nu a căzut. Este un bloc de locuințe elegante și foarte încăpătoare la inaugurarea de acum un secol. Dar nu a fost așa tot timpul. La început destinația a fost de bancă.
Este o nouă dovadă a fugii după profituri cu orice preț, ce a fost un dat în toate epocile. Chiar dacă blocul pare acolo de sute de ani, este destul de nou, fiind cel puțin a patra clădire cunoscută pe acel loc.
Cu aproximație, pe acel amplasament, în perioada medievală de început, se afla o mică biserică catolică. Ce a rezistat până la ocupația turcescă. În perioada otomană, cam tot acolo a apărut o moschee despre care nu se cunosc multe lucruri. Poate a fost refolosită biserica catolică, după obiceiul oriental. Sau poate doar s-au folosit materialele de construcție și a fost ridicată o clădire de cult islamic nouă ori doar parțial nouă. Destul de cert se cunoaște că a rezistat ca geamie sau moschee până la finalul epocii de stăpânire musulmană. Era cel mai probabil așa numita „Moschee a Silahdarului”.
Istoria mai cunoscută a acestui colț de piață începe să fie mai bine deslușită abia după impunerea administrației habsburgice.
Pentru revitalizarea vieții creștine în Cetate, au venit călugari ai ordinului franciscan din zonele Balcanilor de vest. Este vorba de călugarii franciscani observanţi bosnieci (Patres Ordinis Minores Observantiae S.P. Francisci Provinciae Bosnae Argentinae) aşa-numiţii „franciscani superiori”, spre a-i deosebi de „franciscanii inferiori” sau „salvatorieni”, care şi ei primiseră dreptul de a se aşeza la Timişoara.
Pentru a avea un centru propriu, au început construcția uneia din cele mai vechi clădiri încă existente în oraş. Cu încuvințarea judelui comunal din epocă, au primit bucata de teren ce a fost ocupată de vechea moschee distrusă la asediu și cele câteva case turcești. Aici au înalțat o mănăstire și o biserică impozantă. Biserica a fost construită în mai multe etape, între anii 1716 şi 1736. A fost cea mai veche biserică barocă din interiorul fortăreței de după turci. Iar mănăstirea alăturată a fost ridicată cam în aceeaşi perioadă de timp și terminată în anul 1761. Până azi, are cam aceași formă, aproape neschimbată. Biserica cu hramul Sfântului Ioan Nepomuk era un exemplu de baroc echilibrat după model vienez.
Unul din oaspeții de seamă ce a asistat la un serviciu religios în biserica franciscană a fost însăși împărăteasa Maria Tereza, venită în vizită în provincia Banatului, în anul 1768.
Complexul monastic format din biserică și mănăstirea lipită perete în perete, a trecut prin multe avataruri într-o istorie destul de scurtă. Un timp, aici au funcționat călugării iezuiți, ce au creat primul așezămant școlar pentru educația tuturor tinerilor. Acesta era echivalentul modern al unui liceu. După desființarea ordinului iezuit de către Papa Clement al XIV-lea, din anul 1778, lăcașul monahal a fost preluat în același an de către frații ordinului piarist (Ordo Clericorum Regularium Pauperum Matris Dei Scholarum Piarum). Acestia au sosit de la Sanktanna (Sântana, Arad). Aici a continuat misiunea de educarea a copiilor în școala ce urma să devină una din cele mai renumite din Banat. Activitatea şcolara a continuat cam un secol în acest complex, până la mutarea într-o şcoală mai nouă şi mai modernă.
Unul din cele mai interesante episoade legate de biserica Sfântului Nepomuk este o legenda locală, aproape uitată, datând din perioada marilor zvârcoliri ale imperiilor, ce au culminat cu războaiele napoleoniene. Poate este doar o poveste? Poate e chiar adevărul cel mai simplu? Merită să fie știută de timişoreni chiar dacă e doar o poveste.
Franța începutului de secol XIX se războia cam cu toată Europa. Și a și reușit împăratul Napoleon să cam pună mâna pe cea mai mare parte a continentului. Ba mai mult, și-a pus frații și apropiații regi ai diferitelor teritorii ocupate. Pe continent mai rezistau cât de cât Rusia și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, dar nici acestea nu se simțeau prea bine. Războaiele se apropiau de Viena și s-a luat hotărârea de a pune la adăpost coroana simbol al Împărăției. Unde putea fi mai în siguranță? La Timișoara, ce era destul de departe de expansiunea franceză. Dacă e să dăm crezare legendei, bijuteriile coroanei au fost ascunse în subsolul bisericii, printre criptele mortuare. Faptul că aici au fost, cu câteva decenii în urmă, înmormântați și cei ce au suferit de ciumă, ar fi trebuit să țină departe orice răuvoitor cu gânduri de pradă. Marele secret al tainiței de sub biserică sau blestemul ciumei au salvat coroana. Dar nu la fel s-a întâmplat cu Sfântul Imperiu, ce a sucombat definitiv în anul 1806, după un mileniu de existență, mai mult sau mai puțin glorioasă.
Dacă a fost coroana imperială în pivniță e greu de aflat cu certitudine. Dar se știe exact ce personalitate a fost îngropată aici. O doamnă pe nume Johanna (Jeanette) Greth născută d’Honrath a murit după o boală gravă în anul 1823.
De ce a fost înhumată în cripta bisericii piariste? Era soția comandantului garnizoanei, generalul Karl von Greth. Până aici nu ar fi nimic spectaculos dacă Jeanette d’Honrath nu ar fost muza și iubita din adolescență a marelui Ludwig van Beethoven. S-au cunoscut la o serată muzicală, la Viena, pe când aveau numai 17 ani. Poveste lor nu a avut șanse de izbândă din cauza situaţiei materiale precare a muzicianului. Astfel că Jeanette a ales un căpitan austriac, mai înstărit și cu șanse de avansare, Karl von Greth. Nunta a avut loc în anul 1788 și au umblat prin imperiu până la stabilirea în garnizoana Timișoarei. Aici au și locuit, în clădirea „Generalatului nou”, în prezent Casa Armatei. La moartea Jeanettei, Beethoven i-a trimis o scrisoare de compasiune generalului, semn că nu a uitat idila înfiripată cu zeci de ani în urmă.
Ca o potrivire ciudată a soartei, e de notat că ambii bărbaţi care o iubiseră pe fata cu părul bălai s-au prăpădit în acelaşi an, 1827. O plăcuță comemorativă dedicată defunctei s-a dezvelit în holul Cercului Militar din Piața Libertății.
Iată cum biserica piaristă Sfântul Nepomuk a avut de două ori legatură cu împăratul Franței. Odată a adăpostit coroana austriaco-germană plecată în pribegie iar a doua oară pe muza lui Beethoven, ce se știe că, la rândul lui, a avut supărări cu Napoleon, de i-a anulat dedicația pe partitura simfoniei a III-a „Eroica”.
Biserica și mănăstirea au avut parte de mari pagube în timpul asediului Timişoarei de către trupele revoluționare maghiare din 1848-49. O amplă renovare aproape totală a avut loc în anul 1855. După plecarea piariștilor într-un sediu nou, lăcașul de cult devine biserică a garnizoanei militare, iar mănăstirea este preluată de municipalitate și va deveni sediu al nou înființatului conservator comunal, numit „Şcoala orăşenească de muzică”.
Despre școala de muzică și cum a devenit biserica bancă va continua povestea în numărul viitor.
